Rolul șefului de stat conform constituției României

Preşedintele Republicii franceze şi poziţia sa în sistemul organelor statului

Instituţia prezidenţială ocupă un loc important în sistemul instituţiilor politice şi constituţionale ale Franţei. În acest context trebuie subliniat că în cadrul Constituţiei din 1958, instituţia prezidenţială se înfăţişează ca având un profil diferit faţă de Constituţia anterioară. Autorii de specialitate relevă faptul că, în textul Constituţiei, instituţia prezidenţială şi executivul sunt tratate înainte de articolele consacrate Parlamentului, în timp ce Constituţia din 1946 urmase o tehnică inversă. În opinia comentatorilor, această inversare de numerotare a unor articole, respectiv privind funcţia prezidenţială şi cea a Parlamentului, denotă noul rol al instituţiei prezidenţiale în Franţa.

Cu privire la desemnarea preşedintelui republicii, după modificarea constituţională din 1962, aceasta se face în mod direct de către întreaga populaţie. Reforma din 1962 a dat un surplus de autoritate instituţiei prezidenţiale, stabilind că preşedintele republicii este ales pe 7 ani prin sufragiu universal direct .

Există mai multe posibilităţi în cadrul sistemelor republicane de a alege pe şeful statului: o investitură parlamentară, care-i dă preşedintelui o poziţie palidă în raport cu forumul legislativ, şi o investitură populară, care-i conferă o autoritate considerabilă în măsură să-i asigure uneori posibilitatea de a face să încline echilibrul instituţional. Sistemul din 1958 - sistemul originar - a fost, evident, nu un sistem de alegere prin vot direct. În textul original al Constituţiei se prevedea constituirea unui colegiu electoral cuprinzând membrii parlamentului şi consilierii generali ai Adunărilor din teritoriile de dincolo de mare, ce avea să desemneze pe preşedintele republicii.

În ceea ce priveşte poziţia preşedintelui republicii, Constituţia Franţei prevede, în art.5, că: "Preşedintele republicii veghează la respectarea Constituţiei". Textul constituţional precizează că preşedintele asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea conform legilor a autorităţii de stat precum şi continuitatea în stat, potrivit prevederilor constituţionale, a integrităţii teritoriale, a respectării acordurilor comunităţii şi a tratatelor.

Cu referire la modalităţile de alegere, art.7 din Constituţie precizează că preşedintele este ales cu majoritatea absolută din sufragiile exprimate. Dacă o asemenea majoritate nu este obţinută la primul tur de scrutin, se procedează la un al doilea, în a doua duminică. La acest al doilea tur de scrutin se pot prezenta numai cei doi candidaţi care, în eventualitatea retragerii candidaţilor cei mai favorizaţi, au obţinut cel mai mare număr de voturi după primul tur de scrutin.

Scrutinul este deschis la convocarea Guvernului, iar alegerea noului preşedinte are loc la cel puţin 20 şi cel mult 30 de zile înainte de expirarea mandatului preşedintelui în exerciţiu.

În caz de vacanţă a preşedinţiei, indiferent de cauză, sau în cazul unei incapacităţi constatate de Consiliul Constituţional, sesizată de Guvern şi hotărâtă cu majoritatea absolută a membrilor săi, funcţiile preşedintelui republicii sunt exercitate provizoriu de preşedintele Senatului, iar dacă acesta nu are posibilitatea de a exercita aceste funcţii, de către Guvern.

În caz de vacanţă sau de incapacitate definitivă, declarată de către Consiliul Constituţional, scrutinul pentru alegerea noului preşedinte are loc, cu excepţia unor situaţii de forţă majoră constatate de către Consiliul Constituţional, la cel puţin 20 de zile şi la cel mult 35 de zile după declararea vacanţei.

Responsabilitatea tradiţională a şefului de stat, în cazul republicii, cunoaşte anumite nuanţări în cazul preşedintelui republicii franceze. Preşedintele este responsabil politic în faţa poporului, iar mijlocul cel mai clar prin care poporul îşi exprimă dezaprobarea este nerealegerea unei persoane în funcţia de preşedinte al statului; dar responsabilitatea preşedintelui poate să intervină în anumite momente, cum este cazul răspunderii pentru înaltă trădare, când preşedintele este judecat de o Înaltă Curte de Justiţie, dar în principiu preşedintele nu este responsabil nici penal, nici civil pentru actele pe care le-a comis în exerciţiul funcţiilor sale. Răspunderea preşedintelui pentru înaltă trădare este de competenţa unei Înalte Curţi, care se compune din 12 persoane. Procedura în faţa Înaltei Curţi este declanşată printr-o sesizare, printr-o rezoluţie care este votată de fiecare Cameră cu majoritate absolută.

Cu privire la rolul şi funcţiile preşedintelui republicii, Constituţia din 1958 prevede în mod general că acesta este garantul Constituţiei, veghează la respectarea ei şi asigură funcţionarea conform legii a autorităţii de stat şi continuitatea în stat. Atribuţiile preşedintelui sunt definite în Constituţia franceză într-o formă foarte generală, spre deosebire de alte constituţii şi chiar de constituţiile franceze anterioare, unde atribuţiile preşedintelui erau definite într-o altă manieră.

Se reţine ca fiind atribuţii ale preşedintelui, următoarele direcţii principale: preşedintele "apărător" al Constituţiei; preşedintele "arbitru"; preşedintele "garant", pornindu-se tocmai de la formulările art.5 din Constituţie, pe care l-am menţionat deja.

Autorii de specialitate care s-au ocupat de studiul instituţiei prezidenţiale consideră că, în fapt, Constituţia din 1958 a stabilit o adevărată "diarhie", în care preşedintele nu posedă în realitate un număr prea larg de puteri, acestea fiind remise Guvernului . În ceea ce-l priveşte, se estimează că preşedintele este pur şi simplu titularul unor domenii esenţiale care sunt de natură a face ca posibilitatea sa de acţiune să fie limitată. Astfel, se vorbeşte despre o funcţie a preşedintelui ca tutore al naţiunii şi despre faptul că el exercită anumite competenţe "legate", nefiind posibilă o îndepărtare de la prevederile constituţionale care definesc atribuţiile preşedintelui şi modul în care ele trebuie exercitate.

Atribuţiile preşedintelui şi puterile sale

În ceea ce priveşte puterile proprii, acestea sunt: numirea primului ministru, dreptul de a se adresa Parlamentului cu mesaje, numirea preşedintelui şi a membrilor Consiliului Constituţional, sesizarea Consiliului Constituţional. Sunt însă puteri proprii, dar condiţionate, decizia de a recurge la art.16, măsurile luate pe baza art.16, dizolvarea Parlamentului şi referendumul.