Rolul șefului statului conform constituțiilor din România, Franța și Italia

Instituția prezidențială și implicit rolul șefului statului in cadrul sistemelor

constituționale reprezintă un subiect controversat in materia dreptului comparat.

Lucrarea de față iși propune o analiză comparativă a atribuțiilor șefului statului in

sistemele constituționale român, francez și italian având ca scop evidențierea asemănărilor si

deosebirilor între aceste sisteme.

În cadrul sistemului instituțiilor constituționale juridice și politice, șeful de stat

ocupă un rol si o poziție dintre cele mai importante.

Ca o consecință indubitabilă a separației puterilor, șeful statului poate fi insuși titularul puterii executive (spre exemplu SUA), poate fi un arbitru intre puterile statului, deținând totodată și unele prerogative ce aparțin puterii executive (exemplu in Franța) sau poate să reprezinte un simbol al statului, o emanație a puterii legiuitoare, responsabil față de acestea (asa cum se întâmplă în Germania si Italia).

În legătură cu prerogativele celui care se găsește în funcția țarii, regimurile constituționale au fost clasificate in regimuri prezidențiale, semiprezidențiale și parlamentare.

Regimurile politice au fost numite in literatura de specialitate ca reprezentând

anumite modalitați prin care puterea politică este reprezentată într-o țară determinată.

Orice societate politică, indiferent de regimul pe care l-ar avea trebuie să accepte in

mod necesar anumite cutume, principii și reguli care ii orientează activitatea politică intr-un

anumit sens, determinând însăși natura regimului.

Fiind legea fundamentală a statului, Constituția va consacra, în anumite forme si

modalitățile de organizare pe care le manifestă sistemul politic respectiv.

Primul aspect ce trebuie avut in vedere in analiza comparativă a celor trei sisteme îl reprezintă clasificarea regimurilor constituționale si prevederile legii fundamentale in raport cu instituția șefului statului.

Spre deosebire de Italia, a cărei forum politic de guvernare este reprezentat de Parlament, România si Franța se caracterizează printr-un regim politic semi-prezidențial.

Regimurile semi-prezidențiale păstrează alegerea directă a președintelui de către popor, dar îi conferă președintelui o serie de importante atribuții politice. Deși în sistemul semi-prezidențial șeful statului nu este in același timp si prim-ministru, funcția de prim-ministru fiind separată de cea de președinte, el poate prezida lucrările Guvernului, poate sesiza Curtea Constituțională și are dreptul „de veto legislativ”.

Între un sistem și care îi acordă președintelui prerogative foarte largi și un sistem care nu îi acordă deloc, regimul semi-prezidențial imaginează o cale de mijloc, în care președintele ales de întregul popor, devine un arbitru între puterile statului, dar puterea executivă aparține de fapt Guvernului, in fruntea căruia se află primul-ministru.

În regimurile semi-prezidențiale președintele republicii prezidează Consiliul de Miniștri fie de regulă, așa cum se întâmplă în Franța, fie numai în anumite situații, cum se întâmplă in România.

În comparație cu sistemul politic constituțional al Franței și al României, unde, așa cum am precizat, instituția prezidențială iși asumă arbitrajul între puterile statului, în Italia președintele este mai mult o figură decorativă având atribuții de reprezentare si protocol, un rol politic minor, ce este depășit de poziția proeminentă a primului ministru.

În ceea ce privește modul de desemnare, acesta prezintă caracteristici distincte în cele trei sisteme politice constituționale.