Rolul șefului statului în sistemul constituțional român, francez și italian

Institutia sefului de stat isi are originea in inceputurile organizarii vietii de stat , cand colectivitatiile umane, aflate la debutul constituirii sociale (civile), au trecut in mod efectiv sub conducerea unui individ, de regula membru al acelei societati, care exercita – in urma desemnarii sale – asupra intregii comunitati cele mai importante prerogative de putere publica reunite in persoana sa.

Mai tarziu – cu toata diversificarea numarului si categoriilor de autoritati publice ( legislative, executive si judecatoresti) si indiferent de modul acestora de constituire (alese sau numite), de durata functionarii lor, de nivelul teritorial al actiunii lor – s-a simtit nevoia de a se da o expresie unitara si continua indeplinirii la cel mai inalt nivel reprezentativ a functiei supreme de exercitare a puteri publice de catre un singur om personificat in persoana de seful statului.

Acesta indeplineste o functie publica de prima importanta in stat – indiferent de fundamentarea teoretica a naturii politico-juridice a respectivului exercitiu ( bazata pe principiul unicitatii, al colaborarii sau al separatiei puterilor in stat) – in care sens ea este fie o putere distincta , fie alaturata sau contopita altor existente, indiferent de forma unipersonala sau colegiala in care se exercita sau de modalitatea electiva ori ereditara de acces la functia suprema sau de durata permanenta ori temporara a acesteia.

Astazi aceasta institutie cunoaste o mare diversitate, atat sub aspectului de desemnare, cat si sub cel al rolului si atributiilor in cadrul sistemului constitutional. In sistemele constitutionale moderne, marcate de rolul crescand al Parlamentului, institutia sefului de stat a trebuit, in mecanismul separatiei puterilor, sa-si gaseasca echilibrul fata de legislativ, desi, in doctrina, se vorbeste tot mai mult de o „ slabire” a institutiei sefului de stat in majoritatea democratiilor europene contemporane.

Pentru o mai buna determinare a rolului si locului sefului de stat, si tot odata pentru scoaterea in evidenta a asemanarilor si deosebirile dintre sistemele constitutionale tratate, este necesara o prezentare a formei de guvernamant, respectiv a regimurilor constitutionale contemporane. Forma de guvenamant a unui stat este caracterizata de modul de constituire a functiei supreme in care sens cea mai generala clasificare face distinctie intre monarhie si republica, distinctie ce reflecta insusi felul desemnarii sefului statului( ereditar sau electiv).

Rolul si locul sefului de stat difera in regimurile constitutionale contemporane .

Astfel, in regimurile parlamentare, seful statului, fie ca este monarh, fie presedinte, are un rol restrans.De exemplu, in Marea Britanie, regele sau regina „ domneste, dar nu guverneaza”, avand in principal atributii reprezentative. Acestui rol restrans in procesul de guvernare ii corespunde iresponsabilitatea politica si juridica a sefului statului in regimurile parlamentare. In Marea Britanie, Regina exercita urmatoarele atributii principale: deschiderea si inchiderea sesiunilor parlamentare; dizolvarea si covocarea Parlamentului; numirea primului-ministru si a ministrilor; sanctionarea legilor; poate dizolva Parlamentul, la cererea cabinetului; este prin traditie, „ sursa oricarei justitii” si „ sursa oricarui titlu de onoare”, este seful Commonwealth-ului britanic si seful Bisericii anglicane. Situatia este similara in celelalte monarhi constitutionale europene ( Suedia, Spania, Danemarca, etc.), precum si in regimurile parlamentare republicane ( Italia, Germania s.a.).

In regimurile prezidentiale , cum este de pilda cel american, seful de stat dispune de numeroase atributii, dar puterea lui este contracarata de acea a forumului legislativ- Congresul- pe care nu-l poate dizolva. Ca sef al guvernului, Presedintele detine plenitudinea decizionala in materie de guvernare. Deciziile guvernamentale nu sunt colegiale si cabinetul are un rol esentialmente consultativ. Presedintele ii alege pe membrii cabinetului, avand insa nevoie de aprobarea ulterioara a Senatului, ca si pentru ceilalti inalti functionari. Prin traditie, Senatul ii aproba pe cei desemnati de Presedinte. Puterile reale ale Presdintele S.U.A. le depaseste cu mult pe cele conferite expres de Constitutie. Una din sursele principale ale autoritatii Presdintelui rezida in datoria de a veghe la executarea legilor [ art.2 alin(3) din Constitutie). In acest sens, presedintele dispune si de o larga marja de apreciere. Are o puterea de reglementare, respectiv de a emite acte ca: executives orders,executive agreements, proclamatios, acte considerate expresia puterilor inerente in executarea legilor. O serie de alte puteri se exercita de catre Presedinte cu abilitarea expresa a Congresului, in special in situatiile exceptionale – razboi sau criza. Presedintele este cel care numeste in functii publice federale, numeste judecatorii Curtii Supreme a S.U.A., are largi atributii in domeniul politicii externe si diplomatiei, dispune de dreptul de veto.

Sistemul semi-prezidential confera presedintelui statului un rol mai crescut in raport cu Parlamentul. Exemplul clasic al acestui regim il constituie regimul politic frncez , consacrat de Constitutia Franceza din 4 octombrie 1958. Trasaturile acestui regim le voi prezenta si detalia in analiza comparativa.

Dupa cum am mai specificat desemnarea sefului de stat este criteriul esential care distinge marile forme de guvernamant: monarhie si republica. Astfel,in cadrul monarhiilor, seful de stat este desemnat pin aplicarea principiului ereditatii si mai rar prin alegere; in cadrul republicilor,seful statului este desemnat prin mai multe metode: direct, de catre popor (Franta, Finlanda, Romania etc.); indirect, de catre un colegiu electoral ( in S.U.A., Italia, Germania).

O prima deosebire intre sistemul constitutional francez si roman, pe de o parte si sistemul constitutional italian pe de alta parte, este cea a modului de desemnare a sefului de stat.