România Culturală

În secolul al XXI-lea, valorificarea patrimoniului cultural şi natural reprezintă pentru un stat, o carte de vizită care vorbeşte de la sine despre calităţile sale în ceea ce priveşte civilizaţia, educaţia şi chiar simţul pragmatic financiar. România se află printre ţările care au un număr destul de restrâns de astfel de „bogăţii” declarate oficial patrimoniu, în comparaţie cu conţinutul vast al unei istorii străvechi bogate, al unui areal natural divers şi până la urmă, a unei poziţii geografice privilegiate pe bătrânul continent; aflându-se la congruenţa dintre Occident şi Orient. Ea va învăţa de acum înainte să folosească aceste valori drept branduri naţionale.

Aşa cum arată documentele UNESCO, ţările care au înscrise cele mai numeroase astfel de moşteniri sunt, de regulă, cele cu o existenţă foarte îndelungată în istoria omenirii precum Egipt, Mexic, China şi cele care se află pe primele locuri azi în statisticile privind alegerile destinaţiilor turistice. Ca urmare a succesului programului “ Sibiu-Capitală Culturală Europeană”, a impactului pozitiv pe care acesta l-a avut asupra consolidării unei imagini de notorietate a României în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană, Ministerul Culturii şi Cultelor a luat decizia de a organiza, în luna martie, un simpozion prin care se doreşte "sensibilizarea oficialităţilor internaţionale" în vederea includerii Sibiului în patrimoniul mondial UNESCO.

Municipalitatea sibiană a făcut primii paşi pentru includerea centrului istoric al Sibiului în patrimoniul mondial UNESCO acum patru ani, când a fost redactată expunerea de motive privind înscrierea pe lista patrimoniului mondial patronat de UNESCO a Ansamblului Pieţelor Istorice ale Sibiului, care a marcat începerea alcătuirii documentaţiei de specialitate. Sfârşitul anului 2004 a marcat începerea unor vizite din partea oficialilor UNESCO pentru a-şi forma o imagine în ceea ce priveşte zona vizată spre a fi inclusă în patrimoniul mondial UNESCO. Dar Comitetul pentru patrimoniul mondial reunit în Noua Zeelandă, în iulie 2007, a amânat dosarul prin care era propusă includerea centrului oraşului în Patrimoniul Mondial UNESCO pe motiv că Sibiu nu are o valoare culturală excepţională pentru umanitate. Acum însă, după desfăşurarea programului “ Sibiu- Capitală Culturală Europeană” în anul 2007, avem argumente mai multe şi mai solide pentru a dovedi contrariul.

În ceea ce priveşte patrimoniul imobil, România are un total de 29426 monumente istorice, dintre care 6640 de interes naţiuonal şi internaţional şi 22,786 de interes local. Repertoriul Naţional Arheologic cuprinde în acest moment peste 13000 de situri arheologice înscrise.

Obiectivele Ministerului Culturii vizează creşterea nivelului de digitizare a patrimoniului cultural imobil, îmbunătăţirea sistemului de evidenţă a patrimoniului cultural imobil, creşterea nivelului de aplicare a măsurilor de conservare, introducerea în educaţia preuniversitară a disciplinei „educaţia pentru patrimoniu”, crearea de specialişti în prezervarea patrimoniului cultural imobil. În acest sens câteva proiecte fiind deja demarate: un server cartografic online pentru evidenţa arheologică, actualizat periodic , la care a fost adăugat un formular on-line de introducere a datelor.

Începând cu 2000, s-a demarat modificarea cadrului legislativ în vederea armonizării acestuia cu cel al Uniunii Europene, fapt ce a generat pe lângă efectele pozitive şi anumite probleme legate de neconcordanţe cu Codul Penal. Adaptarea sistemului legislativ a vizat facilitarea schimburilor culturale şi integrarea muzeelor din România în circuitul european. Probleme sunt puse de problema restituirilor de bunuri culturale şi a felului în care aceste restituiri sunt judecate. Un cod al patrimoniului care să reglementeze toate aceste probleme, plus o reevaluare a functiilor muzeului se afla în lucru. Probleme la nivel instituţional: instabilitatea personalului, retribuţia, absenţa strategiilor în anumite domenii cheie cum ar fi digitizarea patrimoniului mobil, absenţa personalului calificat în serviciile deconcentrate, şi absenţa unor oportunităţi de formare continuă profesională a personalului acestor direcţii. Trecerea muzeelor sub autoritatea administraţiei locale a însemnat şi confruntarea cu o serie de probleme: reducerea subvenţiilor, politizarea conducerii, reducerea nivelului de performanţă, implicita nevoie de schimbare a stilului de management.