Rudenia în dreptul român

Cateva consideratii asupra evolutiei rudeniei

Rudenia a avut o evolutie complexa de-a lungul timpului, strans legata de cea a mentalitatii si, implicit, de forma raporturilor conjugale. Forma initiala de convietuire in ceata in paleolitic, facea ca rudenia sa aiba forma elementara a raportului dintre mama si copii, mai mult instinctiva si durand pana ce copiii puteau sa se conduca singuri.

Despre o legatura biologica constienta nu putea fi vorba, ci doar de una simbolica, cuprinzand pe cei ce considerau ca descind din acelasi totem.

Sistemul de rudenie totemica nu se poate baza nici pe procreatie si nici pe familie, ci pe convingeri religioase. Rudenia dintre membri unei astfel de comunitati este atribuita unei filiatii legendare, avand la origine un stramos mitic, simbolizat de un animal, o planta sau chiar un fenomen meteorologic.

Legatura de sange, consanguitatea, presupune cunostinte mai evoluate asupra procesului de procreatie. In acest stadiu, rudenia este recunoscuta intre persoane nascute din aceeasiu mama, si printr-o largire a sferei observatiei , din acelasi tata. Este sistemul rudeniei cognatice.

O alta forma de rudenie, mai avansata, este legata de grupul familial, cuprinzand pe toti cei care traiesc impreuna, sub acelasi nume si sub acelasi acoperis. Este forma de rudenie agnatica sau rudenia unilaterala, rezultata din gruparea intr-o singura familie. In felul acesta, in sistemul patriarhal, rudenia este numai pe linia paterna, desi in mod logic ea ar trebui sa fie stabilita pe linie maternal.

In dreptul roman, distinctia dintre diferitele forme de rudenie apare mai clara. Agnatiunea (agnatio) era legatura dintre persoanele aflate la un moment dat sub aceeasi putere sau dintre persoanele care s-ar fi aflat sub aceeasi putere daca pater familias ar mai fi trait in momentul nasterii lor.

Rudenia agnatica era o astfel de rudenie exclusiv prin barbati – agnatio se putea traduce prin “ rudenie prin capul familiei “ – deoarece puterea ce constituia esenta unui astfel de sistem nu putea fi exercitata decat de barbati si nici nu putea fi transmisa decat prin acestia, deoarece la moartea capului de familie numai descendentii sai masculini de prim rang deveneau capi de familie.

Persoanele care nu puteau dovedi direct descendenta dintr-un stramos comun, dar care puteau invoca unele prezumtii pentru a dovedi o astfel de descendenta ( acelasi nume de familie, comunitatea de cult familial, etc.) erau socotite rude agnatice indepartate si purtau numele de gentiles , ca membrii ai unei mari comunitati familiale ce amintea de gintile din perioada straveche.

Pe masura ce societatea romana s-a dezvoltat, puterea capului de familie a suferit tot mai multe limitari, iar membrii de familie dobandesc o libertate din ce in ce mai mare. Sistemul de rudenie agnatica decade, in locul lui impunandu-se rudenia de sange ( cognatio). Cognatii sunt rude de sange, indiferent daca apartin sau nu aceleiasi puteri domestice, iar cognatio exista nu numai pe linie masculina, dar si feminina, deoarece isi are temeiul in idea de conceptie si de nastere; doua persoane puteau fi astfel unite intre ele atat prin agnatiune , cat si prin cognatiune, intr-un sistem bilateral ce avea sa se impuna in viitor.

In Evul Mediu, dominat de o puternica mentalitate religioasa, rudenia era stabilita de canoanele bisericesti, inspirate in principal din sistemul roman din punct de vedere juridic, iar spiritual din ideea caracterului unitar al omenirii ca fiind o creatie a divinitatii.

In Dreptul Modern, sistemul de rudenie romano- canonic a fost preluat indeosebi de redactorii Codului napoleonean din 1804 ce a servit ca sursa de inspiratie si pentru Codul civil roman din 1864, cu distinctiile dintre rudeniile naturala, prin alianta si adoptie, pe linie ascendenta, descendenta si colaterala. Dintre aceste legaturi, unele erau considerate deosebit de importante, constituind impedimente la casatorie.

Rudenia in vechiul drept romanesc

In conceptia populara, rudenia era de sange, prin alianta si spirituala.

Institutia nasiei (rudenia spirituala) era bine reprezentata, creand intre fin si nasa o serie de obligatii reciproce.

Nasul de la botez era de obicei si nasul de cununie. Aceasta rudenie era considerata ca cea de sange, constituind un impediment la casatorie.

In dreptul scris, de inspiratie romano- bizantina, notiunea de rudenie a fost raportata, in principal, la legatura biologica stabilita prin nastere si filiatie, fara a lipsi nici fictiunea juridica a infierii, la care s-a adaugat un element nou, creat de conceptiile dominante ale acelei vremi si anume rudenia spirituala: “ Dupa indreptarea legii, rudenia se imparte in cinci randuri. Intai iaste de sange. A doua iaste de cuscrie, adica de doua neamuri. A treia iaste de-al treilea rudenie, care iaste si aceasta cuscrie de trei neamuri. A patra iaste a sfantului botez. A cincea iaste de in feciorii de suflet, care se chiama copilul care ia nastere cu sfintele molitive si-l face adevarat al sau ca si copii lui.” ( gl. 190 ).

Conform sistemului patrilineal, legatura de rudenie se stabilea dupa tata, apoi dupa mama, si numai in lipsa tatalui opera cea dupa mama. Unele practici mai vechi indica faptul ca stabilirea filiatiei dupa tata era insotita de o anumita procedura, fie ca se manifesta ca o forma de cuvada ( fictivitatea care consta in posibilitatea de a aduce pe lume copii de catre tata prin simularea actului respectiv – la apropierea momentului nasterii, barbatul incepea sa mimeze chinurile nasterii, in timp ce femeia nastea intr-un loc ascuns-, fapt practicat in Nordul Transilvaniei ), fie de ridicare (tollere – vechi procedeu roman care consta in aceea ca tatal sa-l ridice de la pamant pe nou nascut simbolizand calitatea de tata ) a copilului de la pamant de catre tata, practica intalnita in Nordul Moldovei. In pravilele romanesti din secolul al XVIII-lea, rudenia naturala era socotita pe linia ascendentilor, descendentilor si a colateralilor.