Separarea funcțiilor judiciarea

Separarea funcțiilor judiciare constitue o regulă de bază a procesului penal român,

introdusă în arhitectura perocesului penală română pentru prima dată, prin Noul Cod de

procedură penală.

Acest principiu fundamental reprezintă o premieră doar cu privire la menționarea

sa expresă în reglementarea procesual penală. Astfel, separarea funcțiilor judiciare a existat în

Codul de procedură penală intrat în vigoare în anul 1936, după cum a existat și în Codul de

procedură penală intrat în vigoare în anul 1969.

Soluționarea cauzei penale implică exercitarea, în cursul procesului penal, a

anumitor funcții judiciare diferite, acestea fiind încredințate de lege unor distincți subiecți

procesuali, în cadrul unor faze procesuale diferite.1

Prin recunoașterea nominală a principiului separării funcțiilor și prin

consacrarea faptului că ”în desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții

judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare”, asistăm la alinierea

procesului penal la o exigență a modelului acuzatorial. Însă, la o privire mai atentă, această

perspectivă se relativizează. Codul de procedură penală consacră separarea funcțiilor

judiciare, iar nu separarea funcțiilor procesuale. Diferența nu este doar o chestiune de

terminologie. Legislatorul a avut în vedere ideea de separație împrumutată de la modelul

acuzatorial, dar a reglementat timid și imperfect. În sesență, numai funcțiile judiciare sunt

separate, adică delimitarea operează numai în cadrul organelor judiciare cu atrubuții în

procesul penal. De aceea în textul legal este vorba doar de separarea atribuțiilor procurorului

din faza de urmărire penală, de atribuțiile judecătorului de drepturi și libertăți sau de cele ale

judecătorului de cameră preliminară în raport cu ale judecătorului de scaun.

Legislatorul nu a dorit sau nu a reușit să restructureze arhitectura procesuală

în regim de dualitate: acuzarea pe de-o parte și apărarea pe de altă parte, singura separare

veritabilă ce respectă puritatea modelului original. Nu există deci o funcție a acuzării

recunoscută ca atare, ci doar o funcție de urmărire penală (inadvertență gravă, cât timp

urmărirea penală nu este o funcție, ci o fază procesuală). De asemenea, nu există o funcție a

apărării, deși aceasta era esențială, cât timp procesul este al unui acuzat ce caută în mod

natural să se apere.2

1Mihai Olariu, Cătălin Marin,” Drept processual penal. Partea generala”,Editura Universul Juridic, București,

2015, pag. 36

2 Flaviu Ciopec,”Drept procesual penal. Partea generală”, Editura C.H. Beck, București, 2017, ,pag.58

Noul Cod de procedură penală a reglementat explicit principiul separației

funcțiilor judiciare, prevăzând în art. 3 alin. (1) că: ” În procesul penal se exercită următoarele

funcții judiciare: funcția de urmărire penală; funcția de dispoziție asupra drepturilor și

libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcția de verificare a

legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată; funcția de judecată”.3

Potrivit art. 3 alin.(2) din Noul Cod de procedură penală, funcțiile judiciare

se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.

Remarcăm omisiunea legiutorului de a consacra și funcția judiciară de

punere în executare a hotărârilor judecătorești penale.4

Modalitatea de reglementare a principiului în Noul Cod de procedură

penală lasă să se întrevadă faptul că viziunea separatistă nu are la bază, în principal, un

concept de separație organică a organelor judiciare care exercită aceste funcții, ci, mai

degrabă, o viziune subsumată existenței de imparțialitate funcțională, privită drept

componentă a echitabilității procedurii, având în vedere că dispozițiile art. 3 alin. (3) din

Noul Cod de procedură penală leagă separația funcțiilor judiciare de instituția

incompatibilității.5

Din textul art.3 alin. (4), ”în exercitarea funcției de urmărire penală

procurorul și organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constatadacă

există sau nu temeiuri de trimitere în judecată”, s-ar părea că rolul organului de urmărire

penală este doar de a strânge probe și de a dispune sau nu trimiterea în judecată. Or, acest rol

nu ar trebui să se oprească aici, ci să susțină acuzarea în faza de judecată, inima procesului

penal. În realitate, funcția acuzării era funcția ce trebuia reglementată, întrucât acuzarea

continuă și dupătrimiterea în judecată și reprezintă examenul căruia trebuie să i se facă față în

pretoriul judecătorului. În continuare, asupra actelor și măsurilor din cadrul urmării penale,

care restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul

desemnat cu atribuții în acest send, cu excepția cazurilor prevăzute de lege(art. 3 alin. (5) C.

Proc. Pen.). De asemenea, asupra legalității actului de trimitere în judecată și a probelor pe

care se bazează acesta, precum și asupra legalității soluțiilor de netrimitere în judecată se

pronunță judecătorul de cameră preliminară, în condițiile legii (art.3 alin. (6) C.Proc.Pen.).

Funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților sau de verificare a legalității trimiterii

sau netrimiterii în judecată nu există realmente în modelul acuzatorial, fiind doar expresia

judiciarizării unor etape procesuale ce până deunăzi erau sub controlul titularului funcției de

urmărire penală.6