Separația Puterilor în Stat

CAP.I SEPARAŢIA PUTERILOR IN STAT

1.1. Originile teoriei separaţiilor în stat

Teoria separaţiilor puterii in stat este o teorie celebră, de largă audienţă şi frecvent invocată. Apărută in secolul Luminilor, alături de alte teorii la fel de tulburătoare şi penetrante, ea a fost îndreptată împotriva obscurantismului feudal şi a închistării medievale, împotriva abuzului de putere.

Teoria separaţiilor puterilor a avut un rol aparte , poate decisiv, în promovarea sistemului reprezentativ, adică în valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii (poporul, naţiunea) şi organizarea statală a puterii politice, în căutarea , în organizarea statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi cetăţeanului.

Este o teorie care a stat la baza elaborării constituţiilor, afirmaţiile din declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789 Franţa ) stând mărturie în acest sens.

Enunţată de John Locke teoria separaţiilor puterilor este definitivată şi explicată pe larg de Montesquieu ,considerat ca fiind părintele acestei teorii clasice, a făcut din aceasta un eficient instrument al siguranţei cetăţenilor.

Devenită o dogmă a democraţiilor liberale , principiul separaţiei puterilor în stat are o schemă pe cât de simplă pe atât de generoasă şi de ambiţioasă.

Aşadar statul are de îndeplinit trei funcţii fundamentale după cum urmează:

-Funcţia legislativă – care presupune edictarea regulilor generale;

-Funcţia executivă – care presupune aplicarea sau executarea regulilor;

-Funcţia jurisdicţională – care presupune rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor;

Exercitării fiecărei funcţii îi corespunde o „putere”: puterea legislativă, puterea executivă şi respectiv puterea judecătorească. Fiecare putere este încredinţată unor organisme distincte după cum urmează: puterea legislativă – adunării reprezentative; puterea executivă – şefului statului şi guvernului; puterea judecătorească organelor judecătoreşti.

Punerea în „echilibru” a acestor puteri prin distribuirea judicioasă a atribuţiilor şi înzestrarea fiecăruia cu mijloace eficiente de control asupra celorlalte, stopând astfel tendinţa de a acapara întreaga putere şi de a abuza dea ea, este condiţia armoniei sociale şi garanţia libertăţii umane.

Aşadar cele trei puteri sunt foarte minuţios organizate astfel încât nici una să nu le domine pe celelalte.

Teoria separaţiilor puterii în stat exprimă poate cel mai bine măreţia principiilor fundamentale ale dreptului constituţional şi constituie totodată „unul dintre cele mai convingătoare şi mai tipice exemple despre deformările şi ravagiile pe care o concepţie le poate cauza în ştiinţă”

CAP.II GUVERNUL ROMÂNIEI

2.1. Rolul Guvernului în plan politic şi administrativ

În ţara noastră, „poziţia” guvernului în cadrul sistemului de autorităţi statale ce realizează conducerea societăţii reiese, mai întâi din Constituţie, capitolul III al titlului III, intitulat „Guvernul”.

Aşadar un prim rol al Guvernului, care se deduce din articolele Constituţiei, este cel politic, urmat de rolul de conducere. Primul face referire mai mult la activitatea legislativă, precum şi normele ce reglementează modul de formare a Guvernului.

Rolul politic se exprimă nu numai în sfera executivă, ci şi în alte sfere, unde acesta se realizează prin colaborarea Guvernului cu celelalte autorităţi, cu Preşedintele României în domeniul politicii externe, cu Parlamentul în domeniul adoptării legilor.

Rolul de conducere al Guvernului, ca organ al administraţiei publice care se detaşează de „celelalte organe”, este cel de organ suprem care apără zona care i-a fost încredinţată spre guvernare.

Guvernul realizează, împreună cu Preşedintele României, sarcini executive, sau în colaborare cu Parlamentul sarcini legislative. Aşadar guvernul exercită cu titlu principal, funcţia executivă, care-i determină natura, în timp ce cu titlu secundar o funcţie legislativă. Dar nu în cele din urmă şi o funcţie jurisdicţională, dat fiind faptul că se ocupă şi de rezolvarea: contestaţiilor privind stabilirea sau scăderea impozitelor şi a amenzilor, prevăzute în legile referitoare la taxe şi impozite.

Ca „şef al administraţiei publice”, Guvernul are de rezolvat probleme complexe legate de executarea legilor şi de punere în acţiune a acestora. Această sarcină se poate realiza atât prin intermediul ministerelor cât şi prin intermediul celorlalte organe centrale de specialitate ale administraţiei de stat. Faţă de aceste forme organizaţionale, guvernul apare ca organ suprem, având în competenţa sa coordonarea şi controlul activităţii acestora.

De fapt, conform Constituţiei, Guvernul „ exercită conducerea generală a administraţiei publice” .