Separația Puterilor în Stat

Separaţia puterilor este principiul esenţial care guvernează într-un stat de drept întreaga organizare politică, relaţiile dintre puterea politică şi cetăţeni, raporturile dintre diferite puteri ale statului . “Dogmă” fundamentală a democraţiei actuale, acest principiu se regăseşte, în mod expres sau implicit, în arhitectura juridică a majorităţii consituţiilor contemporane. “Nucleul dur al ideii separaţiei puterilor rezidă în voinţa de a nu lăsa omul, privit ca fiinţă liberă, expus unei concentrări copleşitoare a puterii.” În esenţa sa, separaţia puterilor în stat presupune “atribuirea diferitelor funcţii ale statului unor organe distincte şi independente unul faţă de altul.”

Lucrarea de faţă se prezintă într-o manieră oarecum eclectică, încercând în numărul redus de pagini, pe lângă enunţarea şi definirea conceptului în sine, o trecere în revistă (pe cât posibil de succint) a “istoriei” sale, punctând la fel de expeditiv momentul “legiferării” sale ca şi consecinţele aplicării sale contrucţia regimurilor politice democratice. În finalul textul ne-am oprit asupra consacrării principiului în Constiţia României, încercând o analiză asupra aplicării sale în cazul textului fundamental revizuit în 2003.

Separaţia puterilor în stat a căpătat o formă coerentă treptat, dezvoltându-se într-o simbioză cu ideea democratică, cu rol decisiv în promovarea sistemului reprezentativ, în sensul valorificării relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii (poporul, naţiunea) şi organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în chiar organizarea statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi cetăţeanului.

Majoritatea covârşitoare a lucrărilor de specialitate incude în paginile lor o secţiune dedicată originii conceptului şi teoretizărilor primare. Nu vom stărui asupra celor scrise de Locke sau Montesquieu (printre alţii), dar considerăm necesară o trecere în revistă a ideilor de sorginte iluministă, pentru a surprinde evoluţia spre accepţiunea contemporană a conceptului.

Asemeni altor principii fundamentale în funcţiunarea statelor, şi cel al separaţiei puterilor îşi are - se pare - rădăcini în Politica lui Aristotel. Filozoful antichităţii greceşti considera necesară existenţa “în toate constituţiile” a trei elemente” “una din aceste trei părţi este aceea care deliberează cu privire la problemele comune, a doua este aceea care are drept obiect magistratura...; a treia este aceea care distribuie justiţia.”

Cel care a dat prima formă doctrinară conceptului, subliniind importanţa unei separări a puterilor statului pentru garantarea libertăţii individuale, este filozoful englez John Locke, în scriera sa Essay on Civil Government. Ideile britanicului au servit ca sursă de inspiraţie pentru Montesquieu, şi a sa lucrare De l’Esprit des lois, în care a reluat şi adâncit problema separaţiei puterilor în stat.

Iluministul francez considera că în orice stat există trei puteri distincte: legislativă, executivă şi judecătorească; noţiunea de “puteri” fiind utilizată în acest context pentru a desemna activităţile fundamentale ale statului. Acestea trebuiau atribuite unor organe separate şi independente unele de altele. “Orice om care are o putere este înclinat să abuzeze de ea” – afirma Montesquieu; motiv pentru care este necesar a se găsi un mijloc pentru a stăvili această tendinţă a naturii umane. “Pentru ca să nu se poată abuza de putere, trebuie ca, prin aşezarea lucrurilor, puterea să oprească puterea”, astfel încât una să se opună celeilalte, creându-se în locul unei forţe unice, un echilibru de forţe. Prin faptul că suveranitatea se exercită de mai multe organe, care au acelaşi interes ca atribuţiile lor să nu fie încălcate de celelalte organe ale statului, se asigură aplicarea strictă a legilor şi respectul libertăţilor individuale.

Deşi puterile sunt egale prin autoritatea de care dispun în interiorul statului, Montesquieu a stabilit o “ierarhie” a acestora. Astfel puterea legislativă este cea care deţine legitimitatea direct de la poporul suveran, prin urmare prima între cele trei, executivul nu este altceva decât o putere derivată, iar autoritatea judiciară este “neutră” (în franceză “nulle”) .