Serviciile Publice la Nivel European

Nevoile omului sunt numeroase şi variate şi se amplifică în funcţie de nivelul de dezvoltare al unei societăţi şi de gradul de cultură al fiecăreia. De aceea, dezvoltarea serviciilor publice şi diversificarea acestora au fost favorizate de progresul general al societăţii care a determinat noi trebuinţe pentru populaţie, trebuinţe pe care puterea publică a fost tentată să le satisfacă din motive de interes general. În numele interesului general statul intervine pentru a asigura satisfacerea unor nevoi prin prestarea directă a unor servicii publice foarte importante sau deficitare sau intervine pentru a stimula şi susţine sectorul privat. Din aceste motive, interesul general, interesul public sau binele comun pot avea înţeles diferit de la un stat la altul sau chiar în cadrul aceluiaşi stat, de la o etapă la alta de dezvoltare Serviciile publice s-au diversificat şi extins în toate domeniile vieţii sociale, cu toate că au fost supuse unor constrângeri majore, îndeosebi prin aplicarea principiului libertăţii comerţului şi industriei.

Serviciul public – în accepţiunea modernă a termenului – a apărut la începutul secolului XX, sub influenţa juriştilor, ca bază a fondării dreptului public. Treptat, noţiunea s-a îmbogăţit cu alte semnificaţii, intrând în sfera de analiză a economiştilor, sociologilor, ecologiştilor etc.

Serviciul public, aşa cum a fost definit de către jurişti în urmă cu mai bine de un secol, cuprinde trei elemente specifice:

1) satisfacerea nevoilor cu caracter public;

2) o activitate concretă căreia i se aplică un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun: regimul serviciului public inspirat din trei principii (egalitate, continuitate, mutabilitate), activitate adesea protejată prin monopol;

3) existenţa unui organism care îl pune în aplicare

Mircea Djuvara considera noţiunea de serviciu public ca fiind o noţiune relativ recentă în dreptul administrativ, care a apărut pentru satisfacerea cerinţelor membrilor unei colectivităţi umane

Începutul anilor 70 şi 80 a adus schimbări economice şi politice majore în majoritatea statelor lumii, descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea autonomiei locale administrative şi financiare, fiind una din condiţiile fundamentale din acquis-ul comunitar. Atât în sistemele democratice, cât şi în cele în curs de democratizare, descentralizarea este o opţiune viabilă, care poate conduce la o mai bună furnizare a serviciilor sociale şi la eficientizarea activităţii economice.

În ultimii treizeci de ani reforma serviciilor publice a constituit o preocupare importantă pentru guvernanţi, parteneri sociali şi organisme internaţionale. Această reformă este legată de redefinirea rolului statului în contextul mondializării şi liberalizării şi constituie un răspuns la criticile privind eficacitatea şi eficienţa serviciilor publice. În toate procesele de reformă a serviciilor publice regăsim într-o formă sau alta descentralizarea şi privatizarea.

Astfel, a determina administraţia să fie mai orientată spre cetăţean a devenit aspectul central al schimbărilor produse şi, totodată, calea ce trebuia urmată pentru ca aceasta să fie pregnant orientată spre performanţă. Desigur, o astfel de orientare s-a axat în egală măsură prin creşterea gradului de receptivitate

în sectorul public şi stabilirea unor standarde ale serviciilor publice, cu scopul transfor¬mării serviciilor din „bunuri recomandate“ în „bunuri experimentate“ şi apoi în „bunuri căutate“