Sistemul de Drept Romano-Germanic

Lumea contemporană se prezintă împărţită în câteva mari sisteme sau familii de drept între care, criteriul esenţial de deosebire îl constituie tipul istoric de drept căruia ele îi aparţin .

Formarea acestor mari familii juridice îşi găseşte explicaţia în apropierea sistemelor de drept din diferite ţări ca urmare a transformărilor sociale petrecute în acestea. Istoria dreptului vorbeşte de mari translaţii juridice, întâlnite în toate timpurile.

Fenomenul receptării dreptului unui anumit stat de către altele s-a repetat de mai multe ori în istorie, de exemplu, procesul de pătrundere a dreptului roman într-un mare număr de ţări din Europa şi din alte continente, ca America de Sud şi Africa, sau cel al receptării dreptului englez „common-law” în Statele Unite şi în alte ţări care au făcut parte din imperiul colonial britanic.

Acţiunea de receptare a avut cauze dintre cele mai diferite: cucerirea militară, dominaţia politică, economică sau ideologică, sau opera de unificare a legislaţiei unor state, pentru care exemplul cel mai potrivit îl reprezintă ţările scandinave.

Receptarea nu este însă singura cale de formare a unui sistem de drept. Sunt cazuri când asemănarea condiţiilor social-politice din anumite ţări se reflectă prin intermediul unei anumite conştiinţe juridice, a unei ideologii comune şi a unei mentalităţi juridice asemănătoare în instituţii juridice care au trăsături apropiate fără a se putea vorbi de receptarea dreptului vreunuia dintre aceste state de către altul.

Pe astfel de căi, uneori în decursul unui timp îndelungat, drepturile naţionale s-au grupat în mai multe sisteme sau familii de drept. În cadrul fiecăreia dintre aceste familii asemănările dintre sistemele juridice naţionale sunt mult mai puternice decât deosebirile dintre ele. Deosebirea esenţială ce trebuie făcută între marile sisteme de drept este cea care priveşte apartenenţa acestora la un anumit tip istoric de drept, cu alte cuvinte cea care pune la bază criteriul esenţei dreptului.

Există însă între marile sisteme de drept, în afara deosebirilor fundamentale şi alte deosebiri de substanţă, cum ar fi cele care îşi găsesc sorgintea într-o anumită ideologie pe care o reflectă reglementarea legală, o anumită tipologie a izvoarelor de drept, un conţinut specific acordat anumitor concepte de bază, o tehnică legislativă particulară.

O privire istorică asupra acestui aspect ne evidenţiază faptul că, deşi preocupările comparatiste în domeniul juridic sunt mult mai vechi, problema structurii marilor sisteme de drept ca atare, ca o premisă necesară oricărei comparaţii nu s-a pus decât după primul război mondial şi se datorează, în condiţiile apariţiei pe harta lumii a unui mare număr de state independente, profundei influenţe pe care a avut-o şcoala comparatistă iniţiată de englezul Gutteridge şi continuată de elevi acestuia, francezul René David şi englezul Hamson.

De-a lungul timpului au fost mai multe încercări de clasificare a sistemelor de drept. Astfel, o primă teorie apărută în statele fasciste, al cărei precursor a fost etnologul german Sauser-Hall, care găsea în „rasă” criteriul clasificării. Acesta împărţea sistemele juridice moderne în sistemul indo-european, cu subsistemele latin, german, englez, un sistem mongol, unul semit şi unul barbar. Consecinţele acestei clasificări erau de-a dreptul bizare, iar această teorie a fost infirmată de ştiinţă.

O altă încercare pune drept criteriu esenţial gradul de evoluţie şi de cultură al diverselor comunităţi umane. Un autor renumit, Levy-Ulman, îşi fundamentează împărţirea pe faptul rolului predominant, într-un anumit sistem de drept, al legii, cutumei sau religiei.

Amintim şi tentativa de clasificare făcută, în deceniul al şaşelea, secolul trecut de comparatistul spaniol Felipé de Sola Cañizares care evidenţia trei grupe de sisteme: cele occidentale, cele socialiste şi cele religioase.

Caracterul incomplet al acestei clasificări care ignoră toate sistemele de drept tradiţionale ale Asiei şi Africii, ce guvernează încă sute de milioane de persoane, pe motiv că „baza civilizaţiei” de la care pornesc este incomparabilă cu a celorlalte, atârnă greu în balanţa valorii ştiinţifice, în defavoarea acestei clasificări.

O încercare de clasificare superioară este datorată lui Marc Ancel. Comparatistul francez distinge trei grupe „esenţiale” de regimuri juridice - perfect determinate - şi două grupe complementare, mai puţin conturate. Grupele „esenţiale” sunt sistemul romano-germanic caracterizat prin descendenţa sa romană şi tendinţa de codificare, sistemul de „common-law”, necodificat şi prezentând particularitatea coexistenţei a trei sisteme de reglementări paralele - „common-law” propriu-zis, „equity” şi „statute-law” şi cel al statelor socialiste. În afara acestora, autorul menţionează grupele complementare: sistemul de drept religios şi sistemul ţărilor din lumea a treia aflate, în genere, la scurt timp de la dobândirea independenţei naţionale .

Amintim şi opinia juriştilor români, Ioan Ceterchi şi M. Luburici care considerau că între marile sisteme de drept, primul şi cel mai important criteriu de împărţire este esenţa dreptului care determină apartenenţa acestora la un anumit tip istoric de drept. Criteriul tipului istoric de drept este principal, dar nu şi unic. Întâlnim, aşadar, pe lângă tipurile istorice şi sistemele tradiţionale. De inspiraţie religioasă, create în sistemul orânduirii şi reflectând, bineînţeles, interesele clasei dominante din aceste societăţi, sistemele juridice, cum sunt cel mahomedan, cel indus, cel ebraic etc.

Împărţirea pe tipuri istorice de drept prezintă avantajul că facilitează considerabil comparaţia contrastată, cea care scoate în evidenţă deosebirile esenţiale dintre sistemele juridice. Ea apare insuficient de nuanţată, atunci când sunt supuse comparaţiei, sisteme naţionale ce se încadrează în unul şi acelaşi tip istoric de drept. Pentru astfel de situaţii este necesară folosirea unor criterii secundare capabile să deosebească marile sisteme de drept din cadrul aceluiaşi tip istoric. Vom reţine, drept criterii secundare, câteva elemente, propuse de René David, cu care cea mai mare parte a autorilor au fost de acord.

Primul este criteriul ierarhiei izvoarelor de drept. Dacă în state precum Franţa, Germania, Italia, Spania, România, legea reprezintă izvorul de drept cel mai însemnat, celelalte izvoare, cum ar fi cutuma sau jurisprudenţa neavând de jucat decât un rol de ordin secund, nu tot astfel se prezintă lucrurile în insulele britanice.