Sistemul științei dreptului - teoria generală a dreptului - element al sistemului științei dreptului

Consideratii generale asupra stiintei

Într-o formulă generică, ştiinţa poate fi definită ca sistem de cunoştinţe despre existenţă (realitatea fizico-naturală, socio-umană şi spirituală), dobândite prin metode adecvate şi exprimate în concepte, categorii şi principii.

John Bernal, vorbind despre rolul ştiinţei, precizează că aceasta este un factor important pentru dezvoltarea actului de creaţie si un neîncetat izvor de idei generale şi principii filozofice despre lume (John Bernal, "Ştiinţa în istoria societăţii", Bucureşti, 1964, pag. 28).

El atrage atenţia asupra unui dublu înţeles al ştiinţei:

- ca instituţie, în sensul de organizaţie de oameni care îndeplinesc în societate anumite roluri;

- ca metodă, cu sensul de ansamblu de procedee, mijloace prin care se dezvăluie aspecte şi legităţi noi ale lumii, dar în care se regăsesc şi reminiscenţe cu valoare tradiţională.

Definiţia de mai sus presupune câteva precizări :

1. Orice ştiinţă prezintă caracteristici esenţiale precum :

- veridicitatea - redarea în enunţuri adevărate a aspectelor pe care le descoperă în domeniul ei de cercetare;

- raţionalitatea - corectitudinea sub aspect logic a enunţurilor;

- verificabilitatea - enunţurile ei să se confirme în valoarea lor generală de adevăr prin metode de verificare, referitoare la domeniul de referinţă;

- perfectibilitatea - disponibilitatea de a integra descoperirile noi în sistemul său explicativ.

2. Nu orice opinie are valoare de cunoştinţă. Pentru ca o propoziţie să aibă valoarea cunoştinţei sunt necesare două condiţii :

- să fie temeinică;

- să fie adevărată.

3. Pentru ca un ansamblu de cunoştinţe să fie numit ştiinţă, sunt necesare următoarele condiţii :

- să aibă un obiect de cunoaştere, respectiv un domeniu propriu de cercetare conceptuală;

- să posede un limbaj propriu, riguros definit;

- să se întemeieze pe un sistem propriu de principii, legi, noţiuni şi categorii;

- să utilizeze metode şi tehnici adecvate de cercetare, formulând principii de metodă, reguli, criterii operaţionale;

- să cuprindă ipoteze şi teorii competitive pentru explicarea diferitelor aspecte ale domeniului cercetat;

- să permită predicţii şi retrodicţii. (A se vedea şi Gh. C. Mihai, Radu T. Motica - "Fundamentele dreptului. Teoria şi filozofia dreptului", Ed. All, Bucureşti, 1997).

Ca fenomen social şi ca formă specifică de activitate umană, ştiinţa nu poate fi analizată doar din perspectiva sincronică - drept un sistem de idei, reprezentări, teorii (imagine statică) - ci ca un sistem în diacronia lui, cu o anumită istoricitate şi evoluţie, care produce continuu noi cunoştinţe.

În acest sens se discută despre incompletitudine, caracter perimat al unor cunoştinţe, lipsă de actualitate, depăşirea teoriei de către realitatea factuală, etc.

Există multe clasificări ale ştiinţelor, luându-se drept criteriu obiectul (domeniul) de cercetare, metodele, raporturile cu alte ştiinţe.

Există o clasificare clasică trihotomică, acceptată şi în postmodernism, pe domenii largi ale existenţei : ştiinţe ale naturii; ştiinţe despre societate şi ştiinţe despre gândire.

Funcţie de referentul descris şi de explicat se identifică două subsisteme :

- subsistemul ştiinţelor despre existenţă (ştiinţe ale naturii, socio-umane; despre gândire)

- subsistemul ştiinţelor acţiunii (ştiinţe organizaţionale, ştiinţe tehnice, ştiinţe instructiv-educaţionale).

Ştiinţa dreptului este componentă a ştiinţelor socio-umane A. Botez (în "Ştiinţele sociale şi mutaţiile contemporane în epistemologie", vol. "Epistemiologia ştiinţelor sociale", Bucureşti,1979, pag. 95) prezintă tabloul ştiinţelor sociale astfel :

1. Ştiinţe de tip nomotetic, având ca obiect activităţile umane şi ca scop stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale corespunzătoare (economia, politologia, sociologia, demografia, lingvistica, etc.);

2. Ştiinţele ce au ca obiect istoria, iar ca scop reconstituirea şi interpretarea trecutului (ştiinţele istorice);

3. Ştiinţele care delimitează lumea dominată de norme, obligaţii şi atribuţii, având drept obiect aspectele normative ale activităţii umane (ştiinţele juridice, etica);

4. Ştiinţele ce au ca obiect activitatea cognitivă, ca activitate esenţial umană şi ca scop cercetarea epistemologică a ştiinţei (epistemologia).

În cadrul oricărui subsistem de cunoaştere ştiinţifică există o ştiinţă ce abordează generalul şi esenţialul din domeniul său, căutând-ui explicaţii generice, fixându-le în noţiuni fundamentale; noţiunile fundamentale constituie repere epistemologice ale ştiinţelor particulare din fiecare subsistem. Asemenea ştiinţe sunt numite fundamentale (economia generală, psihologia generală, estetică, istoria, etc.).

Ştiinţele juridice, ca subsistem, aparţin subsistemului ştiinţelor socio-umane; subsistemul ştiinţelor juridice are ca domeniu de cercetare modalitatea de fiinţare a socio-umanului numită drept (vezi Gh. Mihaiu, Radu T. Motica, op. cit.).

Dreptul si stiinta dreptul

Dreptul reprezintă dimensiunea juridică a societăţii ca ansamblu de reguli de conduită obligatorii care consfinţesc drepturi, libertăţii şi obligaţii ale oamenilor în relaţiile lor reciproce şi a căror respectare este asigurată, la nevoie, de către forţa publică.

Aşadar, nu se confundă dreptul, ca realitate socio-umană, ca mod de disciplinare a comportamentelor intr-o comunitate - cu studiul acestei realităţi, cu ştiinţa care îi cercetează legităţile, regularităţile, geneza şi modalităţile de implicare şi determinare a comportamentului uman.

Ştiinţele juridice (ştiinţa dreptului) studiază legile existenţei şi evoluţiei statului şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor concret-istorice, corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social, influenţele instituţiei politico-juridice asupra socialului şi ale acestuia asupra primelor.