Situațiile care pot forma obiectul acțiunii în contencios administrativ

administrativ

Termenul "contencios" derivă din latinescul contendo, contendere, care evocă ideea unei înfruntări prin luptă. Este vorba de o luptă în sens metaforic, o luptă a unor interese contrarii, dintre două părți, din care una va ieși învingătoare. Înțelegerea noțiunii de contencios administrativ trebuie să pornească de la faptul că funcționarea celor trei puteri în stat presupune, pe lângă separarea lor, potrivit clasicului principiu al separației puterilor, și o colaborarea și un control reciproc, în scopul realizării unui echilibru necesar bunei funcționări a statului respectiv.

Principiul separației puterilor în stat, potrivit căruia sunt organizate cele trei puteri statale, presupune, deopotrivă, atât o colaborare, precum și un control reciproc al acestora. Drept urmare, contenciosul administrativ reprezintă, în fapt, o concretizare a principiului separației puterilor în stat, o modalitate de exercitare a controlului judecatoresc asupra activității desfașurate de puterea executivă.

Specificul activității administrației publice constă în organizarea executării și executarea în concret a legilor și a celorlalte acte normative. Uneori, prin activitatea sa, cu precădere prin actele administrative pe care le emite, administrația poate leza drepturi subiective sau interese legitime ale particularilor. "Pentru a feri administrația să comită ilegalități, s-au stabilit diferite mijloace preventive, care au drept parte, aplicarea exactă a legilor și regulamentelor, iar, pe de altă parte, să apere drepturile și interesele administratolor" .

Noțiunii de contencios administrativ i s-a dat, încă din perioada interbelică, un sens formal, care avea în vedere natura organului care îl exercită și un sens material, care ținea seama de anumite elemente specifice și inerente litigiilor din care este alcătuit, considerate prin ele însele independente de natura jurisdicțiunii căreia îi sunt supuse. Alți autori definesc contenciosul administrativ ca fiind "ansamblul de reguli aplicabile soluționării jurisdicționale a litigiilor ridicate de activitatea administrativă " .

După Revoluția din decembrie 1989, legiuitorul a repus instituția contenciosului administrativ în drepturile sale firești, prin adoptarea Legii nr. 29/1990 a contenciosului administrativ. Ulterior, contenciosul administrativ și-a găsit și suportul constituțional în art. 48 al Constituției României din 1991.

Evoluția legislației, dar, mai ales, revizuirea Constituției au impus o nouă lege a contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004, care a abrogat vechea reglementare.

Obiectul acestor acțiuni îl poate constitui anularea unui act administrativ sau obligarea unei autorități administrative care refuză de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, la rezolvarea cererii, precum și la repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin acestea (actul administrativ ilegal sau refuzul nejustificat).

În literatura de specialitate, se susține, cu temei, de altfel, că termenul contencios are două accepțiuni. Prima evocă activitatea menită să soluționeze un conflict de interese, un conflict juridic , cu precizarea că este vorba despre un conflict izvorât între administrație și cei administrați, iar cea de-a doua accepțiune evocă organul competent să soluționeze acel conflict.

Cu privire la actul administrativ ce poate forma obiectul unei acțiuni în contenciosul administrativ este de menționat că acesta trebuie să fie un act administrativ de autoritate, emis cu nerespectarea prevederilor legii.

Cu alte cuvinte, pentru a putea forma obiectul unei acțiuni în contenciosul administrativ, este necesar ca actul administrativ, prin care o persoană fizică sau juridică se scop să asigure, pe de o consideră vătămată în drepturile sale ei trebuie să fie: a) un act administrativ de autoritate și b) pentru care legea să nu prevadă o altă cale judiciară de atac.

Cât privește a doua trăsătură, aceea ca legea să nu prevadă o altă procedură judiciară, este de precizat că, în numeroase cazuri, legea prevede că cel care se consideră că este vătămat într-un drept al sau printr-un act administrativ (de autoritate) se poate adresa instanțelor judecătorești de drept comun, nu instanțelor de contencios administrativ, sau unor organe de jurisdicție specială administrativă.