Soluționarea alternativă a conflictelor prin mediere - referat

In general, teoria soluţionării litigiilor, şi mai ales a managementului acestora, porneşte de la definirea şi circumscrierea ideii de conflict.

Conflictul apare ca o situaţie în care interesele mai multor persoane se opun în aşa fel încât este imposibil ca toate aceste interese să fie satisfăcute. După cum există una sau mai multe părţi, conflictele pot fi de mai multe feluri, sunt evidente sau sunt ascunse şi, de asemenea, pot avea diferite stadii.

În vederea soluţionării şi a unei gestionări eficiente a conflictelor, rezultând din relaţiile contractuale apărute între diverse persoane sau societăţi comerciale, au fost emise mai multe teorii şi s-au găsit de-a lungul anilor mai multe soluţii pentru acestea, în funcţie de gravitatea lor şi de interesele implicate.

În principiu, în faţa unui conflict apărut între diferite părţi, se pot avea în vedere trei mari posibilităţi de a trata cu acesta: ignorarea lui, uzul forţei sau al oricărei alte metode coercitive sau o tratare procedurală a acestui conflict ghidată fie de interesele părţilor, fie de principiile de drept aplicabile. Tratarea procedurală a conflictului presupune negocieri directe între părţi, implicarea unei a treia părţi ca mediator şi în final, soluţionarea acesteia pe calea arbitrajului sau a procesului obişnuit în faţa instantelor de drept comun.

În lucrarea de faţă ne propunem să abordăm soluţionarea alternativă a unui conflict, prin negociere, mediere şi arbitraj.

Conflictul presupus: În urma unui accident rutier, inspectorul de daune al firmei asiguratoare întocmeşte Fişa de Constatare a daunelor maşinii accidentate. În service-ul auto unde se prezintă clientul, şeful de atelier întocmeşte Devizul de lucrări de reparaţii. Se dovedeşte că acesta are o valoare mult mai mare decât valoarea de despăgubire calculată de către firma asiguratoare. Iată deci un conflict apărut între cele două societăţi comerciale: Firma de asigurări şi Service-ul auto.

În principiu, succesiunea procedurală în soluţionarea unui conflict ce se iveşte între părţile unui raport juridic comercial presupune, în mod logic, negocieri directe între părţi, apoi implicarea unei a treia părţi în calitate de conciliator sau mediator şi numai în final, dacă nici această metodă nu conduce la un rezultat satisfăcător pentru părţile implicate în conflict, soluţionarea acestuia pe calea arbitrajului sau a procedurii civile comune în faţa instanţelor judecătoreşti statale. Din experienţa practicienilor, aceste modalităţi de soluţionare alternative, utilizate cu precădere pentru a da rezultate optime în fazele iniţiale ale declanşării unui litigiu, au condus adesea eficient la rezolvarea conflictelor fără a mai fi necesară apelarea la proceduri jurisdicţionale, fie ele în faţa instanţelor de drept comun sau în faţa unor instanţe arbitrale.

Negocierea este procedura prin care părţile implicate conlucrează pentru a găsi o soluţie mutual acceptată la o problemă. În acest caz nu există o a treia persoană care să impună o soluţie părţilor. Atât Firma de asigurări, cât şi Service-ul auto, doresc să ajungă la o înţelegere şi încearcă să stabilească un acord bilateral, să ia o decizie comună. Acest lucru presupune că fiecare din părţi trebuie să primească sau să dea ceva.

Inspectorul de daune al firmei asiguratoare vine la faţa locului, în service-ul auto, încercând împreună cu şeful de atelier să găsească o soluţie convenabilă ambelor părţi.

În orice negociere există trei tipuri de interdependenţe:

• interdependenţa participanţilor – trebuie să fie cel puţin doi pentru a negocia (persoane, organizaţii);

• interdependenţa rezultatului – ambele părţi trebuie să se implice în obţinerea unui rezultat, astfel devenind reciproc dependente de obţinerea acelui rezultat;

• interdependenţa informaţiilor – cele două părţi depind fiecare de informaţiile deţinute de cealaltă parte. Negociatorii pot să împărtăşească informaţiile pe care le deţin, dar şi preferinţele, dorinţele, aşteptările sau fiecare poate să deducă ce doreşte celălalt de la el în timpul negocierii, cu condiţia să existe deschidere, onestitate şi încredere reciprocă.

În orice negociere există elemente de cooperare şi de competiţie. Frecvent apar situaţii în care motivele de cooperare şi de competiţie se suprapun, acţionează simultan din dorinţa de a se ajunge cât mai repede la o rezolvare.

Într-o negociere fiecare din negociatori trebuie să aibă în vedere nu numai ce-l interesează pentru perioada imediat următoare, ci şi ce este important pentru eficienţa grupului, a organizaţiei, pentru relaţiile cu ceilalţi membri ai grupului şi să aibă în vedere şi alte posibile rezultate viitoare (o mai strânsă colaborare între Firma de asigurări şi Service-ul auto).

În timpul negocierii apar şi se cer a fi respectate anumite norme contractuale, care sunt reguli de bază pentru negociere:

• norma reciprocităţii – un negociator ar trebui să îi ofere aceleaşi beneficii sau să cauzeze aceleaşi probleme celuilalt negociator;

• norma echităţii – beneficiile primite sau costurile estimate de negociatoriar trebui să fie egale.

Negocierile au dimensiuni temporale importante, deoarece există un început, o parte mediană şi un sfârşit al negocierii.

Există o dilemă a scopului. Acordul trebuie să convină ambelor părţi; trebuie să se propună o decizie rezonabilă, care să nu implice preluarea de unul dintre negociatori a celei mai importante părţi. Fiecare dintre negociatori trebuie să decidă în timpul negocierii care este rezultatul rezonabil pentru fiecare parte.

În procesul negocierii este, de asemenea, important să fie luat în calcul stilul şi cultura partenerului cu care se negociază.