Soluționarea Conflictelor Colective de Muncă

Considerații istorice

Conflictele de muncă sunt strâns legate de faptul muncii, iar munca reprezintă o noțiune inseparabilă de existența ființei umane. Ideea de muncă a suferit transformări radicale din antichitate până în zilele noastre fiind în raport direct cu modificările condițiilor de viață, a moralei în familie, a eticii sociale, a educației, etc. În antichitate munca era socotită un concept imoral și privită drept pedeapsă divină, pe când traiul din nemuncă era socotit o recompensă dumnezeiască.

Filosofii greci distingeau munca nobilă și liberă exercitată în domeniul artelor, științei, războiului și a politicii, de munca umilitoare, servilă care viza producerea efectivă a bunurilor necesare existenței materiale a omului.

Determinarea în timp a schimbării mentalității oamenilor a făcut ca munca să fie socotită o necesitate ajungându-se la ideea că activitatea lucrativă, manuală sau intelectuală nu face decât să-l înnobileze pe individ și să-l păzească, după cum spunea Voltaire, de trei mari rele: de plictiseală, de viciu și de nevoi .

O analiză sumară a dreptului muncitoresc, de oriunde, ne duce la concluzia că, spre deosebire de dreptul civil sau comercial – unde predomină elementul patrimonial – elementul uman are primordialitate.

Codul civil al lui Napoleon a reprezentat o lucrare de o monumentalitate de netăgăduit dar, datorită evoluției societății umane, a apariției erei industriale, a creșterii demografice a clasei muncitorești, a evidențiat exigențe noi cărora Codul civil, oricât de trufaș ar fi fost nu putea să le dea satisfacție. Legea civilă nu mai făcea față bulversărilor vieții economice și a rămas total străină de protecția juridică a muncitorului salariat permițându-i patronului atitudini abuzive.

Ameliorarea condițiilor de muncă și menținerea echilibrului între forța patronală și cea muncitorească s-a dovedit un deziderat indispensabil care nu se putea realiza decât prin

intervenție legislativă și o jurisprudență ce a determinat constrângerea individualismului egoist să alunece spre „făgașul solidarității moderându-și intemperența de poftă, dominație și acaparare” .

Al doilea remediu contra consecințelor nefaste ale individualismului economic și juridic care a dominat viața socială a secolelor XIX și XX îl reprezintă sindicalismul care a permis lucrătorilor să negocieze cu o singură voce în fața patronatului . Sindicalismul trebuia să devină un element de pace socială și nicidecum un permanent război între patronat și salariați, să fie liantul de pacificare și unire a tuturor claselor sociale .

Intervenționismul legislativ în raporturile juridice de muncă din România, precum și organizarea sindicală n-au avut aceeași cadență de evoluție ca și în țările din Europa occidentală din cauza unei dezvoltări industriale mult mai lente, principala bogăție și îndeletnicire economică a țării noastre fiind agricultura.