Specificul stării de extremă necesitate în cazul infracțiunilor militare

Potrivit alin. (1) al art. 38 din CP al RM, nu constituie infracțiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de extremă necesitate.

„Este în stare de extremă necesitate - se arată în alin. (2) al art. 38 din CP al RM - persoana care săvârșește fapta pentru a salva viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel.”

În conformitate cu prevederile alin. (3) al art. 38 din CP al RM, “nu este în stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvârșirii faptei, își dădea seama că provoacă urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”.

În antichitate se spunea că “necesitas non habet legem”, acolo unde domină starea de extremă necesitate nu mai există loc pentru lege, faptele nu se pedepsesc.

Pravila lui Vasile Lupu (ca, de altfel, și cea a lui M.Basarab și Condica criminală a lui Sturdza) conțineau dispoziții cu privire la nepedepsirea faptei săvârșite în extremă necesitate: “cela ce va face greșeala la nevoie ... acela nu se cheamă că a greșit cu înșelăciune”.

Legislațiile penale moderne admit starea de extremă necesitate ca pe o cauză care înlătură caracterul penal al faptei (Codul penal al României, art.45; Codul penal al Federației Ruse, art. 39; Codul penal al Japoniei, art. 37 etc.). Acțiunile legate de înlăturarea unui pericol pot fi îndeplinite de către absolut toți cetățenii, aici fiind vorba, de fapt, de un drept și nu de o obligație a acestora. Dar există o categorie de persoane (medicii, polițiștii, angajații din serviciul antiincendiar) pentru care îndeplinirea acțiunilor de înlăturare a pericolului constituie o obligație de serviciu. Fapta săvârșită în stare de extremă necesitate nu constituie infracțiune, deoarece nu este săvârșită cu vinovăție, persoana acționând din necesitate și nu în vederea comiterii unei fapte prevăzute de legea penală.

Sub aspect procesual, constatarea stării de extremă necesitate are drept consecință scoaterea persoanei de sub urmărirea penală (alin. (1) al art. 284 din CPP al RM) și încetarea urmăririi penale (pct. 2) din alin. (1) al art. 285 din CPP al RM).

Ca și legitima apărare, starea de extremă necesitate este reglementată și de Codul cu privire la contravențiile administrative al RM, care stabilește în art. 17 „Nu urmează a fi trasă la răspundere administrativă persoana care, deși a săvârșit o acțiune prevăzută de prezentul Cod sau de alte acte normative ce stabilesc răspunderea administrativă pentru contravenții, a acționat însă în stare de extremă necesitate, adică pentru înlăturarea unui pericol ce amenință ordinea de stat sau publică, proprietatea, drepturile și libertățile cetățenilor, modul stabilit de administrare, dacă pericolul acesta în împrejurările date nu putea fi înlăturat prin alte mijloace și dacă prejudiciul cauzat este mai mic decât cel evitat”.

Viața a demonstrat că omul și bunurile sale pot fi expuse nu numai pericolelor rezultând din agresiunile deliberate ale unor indivizi, dar și unor pericole generate de diferite evenimente, energii sau întâmplări cu caracter accidental, cum ar fi cutremurele, inundațiile, alunecările de teren, incendiile, defecțiunile tehnice ale unor mecanisme lucrătoare, comportamentul agresiv al animalelor etc., pericole care pot fi înlăturate numai prin săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală. Deci, starea de extremă necesitate se prezintă ca o ciocnire de interese ocrotite de legea penală și apare în cazul în care legiuitorul admite sacrificarea valorii mai puțin importante în favoarea celei mai importante . De cele mai dese ori faptele comise în stare de extremă necesitate se manifestă prin acțiuni active, însă există situații când fapte de acest gen se realizează prin inacțiuni. Acest lucru se întâmplă atunci când apariția stării de extremă necesitate a fost generată de ciocnirea a două obligații, persoana preîntâmpinând cauzarea unui prejudiciu mai mare prin intermediul neexecutării unei alte obligațiuni (de pildă, medicul este chemat concomitent să acorde ajutor medical la doi bolnavi, unul fiind într-o stare mai grea. Vizitându-l pe acesta, medicul este silit să inacționeze în condițiile stării de extremă necesitate față de celălalt bolnav).