Statul de drept

I. INTRODUCERE

În general, noţiunea stat de drept este utilizată pentru a sublinia diferenţele existente între regimurile democratice şi regimurile autoritare (dictatoriale).

În statul de drept, statul este garantul libertăţilor şi drepturilor individuale, totodată asigurând securitatea internă şi externă a cetăţenilor prin instituţii democratice.

Instituţia superioară căreia i se subsumează alte legi şi norme este Constituţia. Din perspectiva statului de drept, Constituţia ca normă superioară este o expresie a voinţei cetăţenilor şi reprezintă puterea populară. Prin mecanismele democratice de control prevăzute într-un stat de drept este asigurată conformitatea normelor inferioare cu cele superioare .

Astăzi, majoritatea statelor, în special cele democratice, tind a fi state de drept, deoarece democraţia şi statul de drept constituie o uniune indivizibilă. Realizarea principiilor statului de drept este un ideal greu de realizat, dar spre care trebuie să tindă fiecare stat. În opinia oamenilor de ştiinţă principiile statului de drept, în cel mai mare volum, au fost realizate în statele Europei Occidentale, SUA, Canada, Australia, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Chile .

Statul de drept este acel stat în care există domnia legii şi unde toţi, indiferent de funcţiile deţinute, se supun legii, unde există independenţa puterii judiciare în raport cu cea politică, deci, există divizarea puterilor în stat, stat de drept care poate exista doar într-o democraţie evoluată.

II. CONCEPTUL STATULUI DE DREPT

Ideea statului de drept a apărut încă în antichitate, cînd o serie de şcoli filozofice, în special greceşti, ca cea a sofiştilor, sau ca cea a legitimiştilor din China Antică, dar şi o serie de gînditori, ca Platon, Aristotel, au formulat ideea fundamentării statului bazat pe lege, pe drept.

De exemplu, Plutarh din Heroneea (sec. I-II e.n.) afirma că "Legea este regina tuturor, muritori şi nemuritori", teză care ulterior a fost preluată de către Montesquieu în lucrarea sa "Despre spiritul legilor" .

Pentru prima dată principiile statului de drept au fost aplicate în practică în Roma Antică, unde în perioada republicii a fost formată o puternică şi independentă putere judecătorească, care asigura egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Unii cercetători consideră că puterea Romei era asigurată anume de existenţa statului de drept şi a societăţii civile, iar destrămarea imperiului se datorează declinului acestor instituţii. În acelaşi timp, în Roma Antică statul de drept nu s-a constituit pe deplin, deoarece sclavilor şi celor care nu erau cetăţeni nu li se garantau drepturi, iar realizarea hotărîrilor judecătoreşti nu era eficientă pe deplin, deoarece imperatorii erau mai presus decît legea .

Problemele teoretice ale statului de drept au fost studiate de mai mulţi autori: Hugo Grotius (1583-1645), Thomas Hobbes (1588-1679), Baruch Spinoza (1632-1677), John Locke (1632-1704), J.J. Rousseau (1712-1778) etc. .

Conceptul statului de drept a fost elaborat în Europa continentală la sfîrşitul secolului al XIX-lea în baza doctrinei juridice germane – "Rechtsstaat" – "stat de drept", ce conţinea ideile lui E. Kant, conform cărora în societate individului trebuie să i se garanteze drepturile lui naturale.

Apoi, în doctrina franceză – "Etait et droit", pentru ca treptat să se generalizeze pe continent sub diferite terminologii proprii fiecărei limbi: "Estado de dereche" în spaniolă, "Stato di dirito" în italiană, "Rule of Law" în engleză etc.

La John Lock statul de drept era acel stat unde legile nu restrîng, ci menţin sau lărgesc libertatea individului.

Montesquieu, în lucrarea "Despre spiritul legilor", formulează cerinţa faţă de statul de drept "Nimeni să nu fie constrîns să facă lucrurile pe care legea nu-l obligă şi să nu le facă pe cele pe care legea i le îngăduie" .

J.J. Rousseau conturează statul de drept ca fiind statul care îşi respectă cu stricteţe propriile legiuiri şi care şi le fundamentează pe drepturile naturale ale indivizilor.

Politologul francez Raimond Aron afirma că pentru constituirea unui stat de drept este nevoie să fie ales un parlament, să fie alese organele constituţionale, să fie învestiţi cu autoritate legitimă funcţionarii, iar legea sa guverneze relaţiile sociale în ansamblul lor .

Jaques Chevallier defineşte "statul de drept" ca fiind "tipul de regim politic în care puterea statului se afla încadrată şi limitată de către drept".

Un renumit jurist francez, L. Duguit, spunea că dreptul fără forţă e neputincios, dar forţa fără drept este o barbarie. Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor celor două componente, în sensul domniei legii, adică a supremaţiei ei absolute în scopul prezervării drepturilor şi libertăţilor individuale .

Statul de drept este opusul statului poliţienesc, în care cetăţenii sînt supravegheaţi permanent "de sus", trăind permanent sub ameninţarea constantă a intervenţiilor aparatului omniprezent al securităţii statului. Cetăţenii se simt controlaţi şi monitorizaţi în toate domeniile vieţii lor, iar cei care nemulţumesc puterea sînt arestaţi şi şicanaţi, îşi pierd locul de muncă sau sînt internaţi în lagăre, fără să aibă parte de un proces drept. În cazul în care sînt aduşi în faţa legii, ei văd că judecătorii nu sînt altceva decît alţi funcţionari angajaţi de conducerea politică, ceea ce face ca justiţia să nu fie deloc independentă. Cetăţenii simpli nu ştiu niciodată dacă nu au fost deja luaţi în vizorul autorităţilor şi această nesiguranţă îi face dependenţi şi neliberi. În statul poliţienesc doar dictatorul sau partidul poate decide ce este legal sau nu .