Statul de drept

Statul de drept

1. Definirea noţiunii de „stat de drept”

Ca orice concept complex care a evoluat într-un interval lung de timp, defininirea acestuia trebuie sa ţină cont de perioada la care se raportează şi spaţiul în care este activ fenomenul. Totodată pluriperspectivismul interpreţilor şi a literaturii de specialitate duce la formarea a cel puţin zece definiţii, mai ales că acest concept este asociat aproape exclusiv democraţiei, căreia îi putem găsi la fel alte zece definiţii, raportându-ne la spaţiul şi timpul în care activează respectiva democraţie. Totuşi cea mai generală definiţie care să elucideze sensul noţiunii de „stat de drept” este cea dată de Jacques Chevallier şi anume: „tipul de regim politic în care puterea statului se află încadrată şi limitată de către drept”

Ca fenomen social complex, statul este studiat de mai multe discipline, din mai multe perspective, de către politologie, sociologie, filosofie, ştiinţele juridice. Statul este indisolubil legat de fenomenul social numit drept, de aceea şi problematica statului interferează cu cea juridică. După cum afirma M. Djuvara, „realitatea desigur cea mai puternică şi cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă de studiat este statul” . Statul de drept reflectă coexistenţa celor două entităţi sociale distincte dar nedisociabile care sunt statul şi dreptul şi a raporturilor lor de reciprocitate. Statul cu tendenţialitate spre dominare şi supunere, iar dreptul cu cea de frânare şi ordonare. Această interdependenţă relevă din afirmaţia lui L. Duguit, care spunea: “Dreptul fără forţă este neputincios, dar forţa fără drept este o barbarie”

În epoca modernă s-a ajuns la o armonizare între cele două raporturi, la stăpânirea, organizarea şi cotrolul puterii prin drept, am putea afirma că s-a creat o nouă entitate, ca o sinteză superioară a celor două elemente componente, denumită statul de drept.

Ideea statului de drept a apărut încă din antichitate, când o serie de şcoli filosofice, în special greceşti, ca cea a sofiştilor, sau ca cea a legitimiştilor din China Antică, dar şi o serie de gânditori, ca Platon şi Aristotel, au formulat ideea fundamentării statului pe lege, pe drept. În forma clasică, statul de drept a apărut odată cu societatea modernă, cu aşezarea societăţii pe principii laice, raţionale, pe principii de drept.

Odată cu aceasta au aparut si teorii despre statul de drept. Primele asemenea teorii au aparţinut dreptului natural. Denumirea de stat de drept a fost pusă in circulaţie de Montesqieu, dar conceptul a fost elaborat si fundamentat de doctrina germană din a doua jumatate a secolului al XIX–lea, însăşi expresia “stat de drept” – “Rechtsstaat” – apare pentru prima dată în terminologia juridică germană în secolul al XIX-lea, apoi în doctrina franceză – “Etat de droit” –, pentru ca treptat să se generalizeze pe continent sub diferite terminologii proprii fiecărei limbi: “Estado de dereche”, în spaniolă, “Stato di diritto”, în italiană etc.

În ţara noastră, în urma evenimentelor din decembrie 1989, se revine la principiile verificate de experienţa democraţiilor politico-juridice. Urmare a acestui fapt, actuala Constituţie a României din 2003, revizuită după Constituţia României adoptată la data de 21 noiembrie 1991, consacră statul de drept ca valoare supremă [art. 1 alin (3) din Constituţie] : „România este stat de drept, democratic şi social […]”

După I. Ceterchi şi Ion Craiovan „statul de drept poate fi înţeles ca un concept politico-juridic ce defineşte o formă a regimului democratic de guvernământ din perspectiva raporturilor dintre stat şi drept, dintre putere şi lege, prin asigurarea domniei legii şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea puterii”