Statutul juridic al primarului

1. SCURT ISTORIC

Funcţia de primar este o funcţie tradiţională în administraţia locală, nu numai în Europa, dar şi în alte continente, cum ar fi în America, unde a pătruns influenţa europeana.

Legislaţia contemporană conţine mai multe soluţii cu privire la modalitatea de investiură, la atribuţii şi la raporturile sale cu organul colegial, ori cu alte autorităţi publice autonome sau, după caz, guvernamentale.

Instituţia primarului este tradiţională în administraţia României. Ea a fost reglementată pentru prima dată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza prin Legea comunală din 1864 şi a cunoscut o evoluţie continuă ca un efect firesc al transformărilor prin care a trecut statul românesc.

Prin Legea comunală din 1 aprilie 1864 s-a impus soluţia consiliului comunal şi a primarului de locuitorii comunei rurale.

Primarul este magistratul comunal, caruia legea îi încredinţează întreaga administraţie a comunei, dar în acelaşi timp era şi delegatul puterii centrale, în comunele rurale, el trebuia confirmat de prefect, în comunele urbane, însă, primarul era numit de Domn dintre primii trei consilieri care au întrunit cele mai multe voturi.

Legea comunală din 7 mai 1887, cu modificările din 1894 şi Legea organizării comunelor rurale şi administraţiunea plăşilor din 1 mai 1904 (care a înlocuit Legea din 1887) au venit cu altă soluţie: primarul era ales de către consilieri “ dintre membri cu ştiinţă de carte “ şi confirmat de prefectul judeţului.

Legile ulterioare, pâna la instaurarea dictaturii regale, s-au înscris când intr-o formulă, când în alta, fireşte cu anumite variaţiuni date de modul în care a fost concepută administraţia judeţeană de la nivelul clasei.

Nu trebuie să uităm că la un moment dat legislaţia reglementa doi prefecţi, unul politic, numit de Guvern, şi unul administrativ.

Astfel ultima reglementare democratică, Legea administrativa din 2 martie 1936 a consacrat soluţia alegerii primarului de consiliu :”Consiliul odată constituit, va proceda la alegerea primarului, ajutorilor de primari, a unei comisiuni financiare, compusă din trei membri, iar la municipii şi a unei delegaţiuni a Consiliului ” (art. 57), Legea admitea şi ipoteza numirii primarului, se înţelege atunci când ”din orice cauză primarul n-a putut fi declarat ales”.

Legislaţia actuală în vigoare a optat pentru soluţionarea alegerii primarului, la fel ca şi consiliul, direct de comunitatea locală, indiferent că este vorba de mediul rural sau urban stabilind totodată, incompatibilitatea dintre funcţia de primar şi ceea de consilier.

2. CONSIDERAŢII GENERALE

Comunele, oraşele şi sectoarele municipiului Bucureşti au câte un primar, iar municipiul Bucureşti are un primar general. Primarii sectoarelor municipiului Bucureşti sunt în relaţii de subordonare faţă de primarul general al municipiului Bucureşti. Instituţia primarului este tradiţională în administraţia României.

Primarii sunt aleşi în condiţiile legii privind alegerile locale nr. 70/1991 şi a legii administraţiei publice locale nr. 69/1991.

Mandatul primarului este de 4 ani şi începe din momentul depunerii jurământului de credinţă în faţa consiliului local, încetând în condiţii normale la momentul depunerii jurământului noului primar ales.

Mandatul primarului poate fi prelungit, prin lege organică, pe timp de război sau catastrofă.

Primarii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat de către cetăţenii cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială în care urmează să-şi exercite mandatul.