Statutul notarului public

Dreptul notarial este constituit din ansamblul normelor juridice care reglementează modul de organizare a activităţii notariale, statutul notarului public şi procedura de întocmire a actelor notariale. Enunţarea acestei definiţii sintetice relevă existenţa unor norme juridice cu caracter diferit: unele sunt norme ce privesc doar organizarea activităţii notariale şi structura organelor care o exercită sau o coordonează; altele se referă la procedura de întocmire a diferitelor acte notariale.

Activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice, astfel cum precizează chiar art. 1 din Legea nr. 36/1995, „constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea". Din aceste dispoziţii legale se poate desprinde şi importanţa deosebită a activităţii notariale şi, implicit, a dreptului notarial.

într-adevăr, societăţile moderne şi cu o solidă economie de piaţă se caracterizează printr-o multiplicare accentuată a raporturilor juridice la care participă persoanele fizice şi tot mai multe persoane juridice. Participarea la viaţa juridică implică, cu necesitate, respectarea unei anumite ordini de drept şi a valorilor ocrotite de aceasta. Datorită acestui fapt actele juridice nu se pot întocmi fără respectarea unor condiţii legale, fie ele de formă, fie de fond.

Unul din marile principii ale dreptului civil este fără îndoială acela al consen-sualismului. Aceasta înseamnă că, în general, simplul acord de voinţă al părţilor este generator de drepturi şi obligaţii corelative. Prin urmare, părţile nu sunt ţinute să recurgă la constatarea raporturilor lor civile sau comerciale printr-un act întocmit în faţa unui notar public. Cu toate acestea, siguranţa circuitului civil recomandă constatarea unor atare raporturi printr-un act scris, respectiv chiar printr-un înscris întocmit şi autentificat de un specialist al dreptului, adică de un notar public. întocmirea unui înscris autentic, care să constate raportul juridic civil sau comercial realizat de părţi, este dorit şi solicitat adeseori de părţi, ceea ce reprezintă o garanţie solidă a conservării drepturilor lor. Alteori, forma autentică a actului reprezintă chiar o condiţie de valabilitate a contractului sau operaţiei juridice întocmite de părţi.

Dreptul notarial se constituie, în ultimul timp, într-unui din domeniile juridice cele mai dinamice. Activitatea notarială este implicată azi nu numai în domeniile tradiţionale, ca: dreptul contractelor, succesiuni, drepturi reale, ci şi în dreptul afacerilor şi în dreptul comercial. O expresie a acestei realităţi o constituie şi numărul mare de notari publici care-şi desfăşoară azi activitatea în ţara noastră, precum şi în alte ţări democratice. Astfel, de pildă, în prezent în România există un număr de cea. 1.000 de notari publici, iar în Franţa, la începutul anului trecut, existau peste 7.700 de notari, iar profesiunea de notar este considerată ca fiind prima dintre profesiile juridice2, cu o cifră de afaceri de 45%. Numărul notarilor publici este relativ mare şi în alte state, cum este cazul Canadei, unde în urmă cu câţiva ani doar în provincia Quebec se înregistrau cca. 2.700 de notari3.

Izvoarele dreptului notarial sunt diverse şi sunt cuprinse în acte normative de natură diferită. în mod incontestabil, însă, principalul izvor al dreptului notarial este Legea4 notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36 din 12 mai 1995. Ea a fost adoptată ţinând seama atât de experienţa dobândită de notarii din ţara noastră, în perioada anterioară, cât şi de evoluţiile legislative din ţările democratice europene.

Legea nr. 36/1995 se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă. Drept urmare, dispoziţiile codurilor menţionate constituie şi ele izvor de drept notarial, în materiile care interesează activitatea notarială.

Cu acelaşi titlu de izvor de drept trebuie menţionată şi Legea nr. 178 din 4 noiembrie 1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de Ministerul Justiţiei1.

Ordonanţele Guvernului pot constitui şi ele izvor al dreptului notarial. Până în prezent atare acte normative au fost elaborate în scopul determinării taxelor de timbru pentru activitatea notarială. Avem în vedere îndeosebi O.G. nr.12 din 29 ianuarie 1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială2, prin care a fost abrogată O.G. nr.37/1995. De asemenea, au caracter de izvor de drept notarial şi unele din dispoziţiile cuprinse în O.G. nr.32 din 18 august 1995, privind timbrul judiciar3. în fine, tot cu titlu de izvor de drept notarial trebuie amintită şi Ordonanţa nr. 30 din 29 ianuarie 1999, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi a Ordonanţei Guvernului nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială.

Un izvor de drept cu o valoare incontestabilă este reprezentat de Regulamentul, adoptat în temeiul art. 107 din Legea nr. 36/1995, de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale, nr. 36/1995. Regulamentul a fost adoptat prin Ordinul nr. 710/C din 5 iulie 19954.

Dispoziţiile Legii nr. 36/1995 se completează, în mod corespunzător, cu cele ale Codului de procedură civilă (art. 104 din Legea nr. 36/1995). Prin urmare, se vor aplica şi în materia analizată prevederile dreptului comun în materie procedurală. Astfel, cererea pentru soluţionarea conflictului de competenţă se soluţionează în camera de chibzuire şi fără citarea părţilor (art. 22 alin. final C.proc.civ.). De asemenea, sunt aplicabile şi celelalte dispoziţii privitoare la conţinutul şi forma hotărârii judecătoreşti.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 36/1995, anumite acte notariale pot fi întocmite şi de secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale notarilor publici. Organele administrative menţionate au competenţa de a îndeplini următoarele acte:

a) legalizarea semnăturilor de pe înscrisurile prezentate de părţi;

b) legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu excepţia înscrisurilor sub semnătură privată.