Statutul și răspunderea juridică a polițistului

I. STATUTUL JURIDIC AL POLIŢISTULUI ROMÂN

3. Scurt istoric. Definirea noţiunii de statut juridic al poliţistului

După 1989, în România a avut loc instaurarea regimului democratic care a avut ca efect înnoirea radicală a structurilor întregii societăţi şi a deschis calea spre instaurarea unui stat de drept.

Măsurile luate de către stat de a reda forţelor publice poliţieneşti şi organelor din componenţa lor, funcţiile specifice statului de drept au constituit un pas decisiv în procesul de restructurare si modernizare a infrastructurilor. Astfel, Poliţia Română a devenit unul din factorii cu rol determinant în menţinerea echilibrului societăţii, a respectării legalităţii, a ordinii şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. În acelaşi timp, Poliţia Română a cunoscut un radical proces de reînnoire şi restructurare pe toate planurile, prima schimbare fiind depolitizarea acestei instituţii, ceea ce a permis să fie doar în slujba cmunităţii, a legii şi adevărului.

Dreptul poliţienesc, în ceea ce priveşte structura si rolul organelor cu atribuţii poliţieneşti în cadrul statului de drept, impune şi analiza situaţiei juridice, a personalului care compune aparatul poliţiei, a drepturilor şi obligaţiilor ce îi revin din legile ţării, a naşterii şi încetării raportului de serviciu şi a altor aspecte ce ţin de statutul juridic al funcţionarului care acţionează în sistemul forţelor publice poliţieneşti.

Noţiunea de statut juridic este originară din limba latină “status” care desemna atributele necesare dobândirii personalităţii fără de care persoana era lipsită de posibilitatea exercitării depline a drepturilor sale.

Statutul jurudic al poliţistului reprezintă un ansamblu de drepturi şi obligaţii profesionale şi personale conferite de funcţia exercitată, conform legii, în una din tructurile aparatului poliţienesc, în slujba comunităţii.

Statutul juridic al poliţistului, adoptat prin Legea nr. 360/2002 clarifică definitiv trecerea poliţiştilor din structura militară în cea civilă, demilitarizarea poliţiei fiind considerat în acelaşi timp un pas important în lupta împotriva criminalităţii, o activitate mai calificată şi responsabilă a poliţistului.

2. Definirea noţiunii de poliţist – funcţionar public

În doctrină si jurisprudenţă noţiunea de funcţionar public a fost abordată sub mai multe accepţiuni în diferite ramuri de drept.

În dreptul penal român funcţionarul public este orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi. Termenul de “public” se referă la autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.

În dreptul administrativ funcţionarul public este persoana fizică, titular al unei funcţii de stat sau învestită cu o anumită funcţie de stat, ocupată cu forme legale.

Conform Legii privind Statutul funcţionarilor publici , funcţionar public este persoana numită într-o funcţie publică, iar funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale. Astfel funcţionarul public îşi desfăşoara activitatea la autoritatea ori instituţia unde este numit, în temeiul unui raport de serviciu şi nu în baza unui contract individual de muncă. În ceea ce priveşte personalul din aparatul de lucru al autorităţilor publice care efectuează activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere – reparaţii şi de deservire este angajat cu contract individual de muncă. Astfel încât persoanelor care ocupă aceste funcţii li se aplică legislaţia muncii deoarece nu au calitatea de funcţionar public.