Structura Sistemului European de Protecție a Drepturilor Omului

CAPITOLUL I

STRUCTURA SISTEMULUI EUROPEAN DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIUNEA I

Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului

Problema protecţiei internaţionale a drepturilor omului, nu lipsit din lista celor avute în vedere la crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, dar cu toate că ONU şi-a impus adoptarea, în 1948, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, în timp s-a dovedit foarte dificilă crearea unui mecanism de protecţie a acestor drepturi, mecanism care să poată funcţiona la nivel internaţional.

Cum această primă tentativă a ONU nu lăsat cele mai bune amintiri şi cum cel de-al doilea război mondial a adus şi europenilor un imens val de distrugere şi suferinţe, ei şi-au propus să împiedice repetarea unor astfel de drame, prin fondarea unei protecţii internaţionale a drepturilor omului. Apariţia Consiliului Europei a marcat debutul acestui proces ce continuă şi azi.

Astfel, nimeni n-a fost surprins că prima convenţie elaborată în cadrul Consiliului Europei a fost Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Încă din prima sa sesiune, Adunarea Consiliului Europei, şi nu statele membre, a luat iniţiativa creării unei asfel de convenţii, încredinţând Comisiei sale juridice pregătirea unui ante-proiect. Acesta a fost transmis Comitetului de Miniştrii în toamna anului 1949. Cum era de aşteptat, acesta va modifica suficient propunerile Adunării: în special, era vorba de caracterul facultativ al dreptului de recurs individual şi de jurisdicţia obligatorie a Curţii Drepturilor Omului. Trebuie însă recunoscut faptul că tocmai facultativitatea acestor clauze va permite un maxim de adeziune la Convenţie, ceea ce nu s-ar fi putut obţine într-o altă situaţie.

Per total, şi cu toate clauzele facultative, Convenţia europeană din 1950 organizează un sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului ce marchează o veritabilă revoluţie în relaţiile internaţionale. În fapt, pentru prima dată în istorie, raţiunile de stat trebuiau să se încline în faţa drepturilor individului.

Convenţia europeană a drepturilor omului a fost semnată la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Cu toate că doar statele membre ale Consiliului Europei pot deveni părţi la Convenţia Europeană (conform art.66), actul constitutiv al Consiliului nu cere membrilor săi să ratifice Convenţia. Totuşi, cum toţi membrii Consiliului ratificaseră deja Convenţia la încheierea războiului rece, iar unele ţări din Europa Centrală şi de Est solicitau deja să devină membrii, Consiliul a hotărât să condiţioneze primirile ulterioare de ratificarea Convenţiei, făcând astfel din drepturile fundamentale ale omului problema sa prioritară.

În ceea ce priveşte locul Convenţiei europene în dreptul internaţional, acesta introducea încă din 1950 trei importante inovaţii.

Prima se referă la sistemul de garanţii colective stipulat de art.24 al Convenţiei; a doua priveşte dreptul petiţiei individuale, a persoanelor aflate sub jurisdicţia statelor părţi ce acceptă acest drept (vezi art.25), către Comisia Europeană a Drepturilor Omului, iar a treia introduce un mecanism de rezolvare a plângerilor fie prin înţelegerea părţilor, dacă este posibil, fie, când este necesar, prin judecarea cauzei către Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau de Comitetul de Miniştrii ai Consiliului Europei, atunci când cauza nu era transmisă Curţii. Este meritul Convenţiei Europene că a instituit o procedură ce permite individului să "lanseze" o petiţie, împreună cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului, împotriva unui stat, chiar împotriva propriului guvern şi aceasta este, poate, inovaţia cea mai remarcabilă în dreptul internaţional, aşa de mare încât unele state au refuzat chiar să o accepte. Dreptul petiţiei individuale este opţional şi prin urmare poate fi aplicat doar împotriva statelor părţi care l-au acceptat, astăzi numărul lor fiind totuşi aproape egal cu cel al statelor membre.

În general, se poate spune că drepturile garantate individului de către Convenţie sunt libertăţile publice în sens clasic şi nu ceea ce marxiştii numeau „drepturi reale”, ca dreptul la muncă, la sănătate, etc. Convenţia este un document conceput de state ale democraţiei parlamentare şi ale economiei de piaţa şi nu de state socialiste. Totuşi, în anii '60, Consiliul Europei va încerca să completeze aceste libertăţi publice, elaborând un alt document, Carta socială europeană, catalog de "drepturi reale". Dar acest document, ce n-a fost încă ratificat de suficiente state, nu este completat şi de mecanisme supranaţionale de protecţie ce reprezintă în fapt originalitatea şi efectivitatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În forma adoptată iniţial, Convenţia garanta următoarele drepturi: dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi supus torturii, tratamentelor şi pedepselor inumane sau degradante; dreptul de a nu fi ţinut în sclavie; dreptul la libertate, la siguranţa persoanei şi la un proces corect şi echitabil; libertatea de a nu fi supus unor legi şi pedepse ex post facto; dreptul la viaţa privată şi de familie; libertatea de gândire, conştiinţă şi religie; libertatea de expresie şi de întrunire paşnică; libertatea de a se căsători şi a întemeia o familie.

Convenţia mai conţine o clauză de nedescriminare, care este aplicabilă doar „exerciţiului drepturilor şi libertăţilor” pe care le proclamă (art.14) şi o prevedere care enunţă obligaţia de a se oferi „un remediu eficace prin instaţele naţionale” oricărei persoane ale cărei drepturi au fost violate (art.13).

Beneficiarul drepturilor şi libertăţilor consacrate de Convenţie este"orice persoană" aflată sub „jurisdicţia” statelor părţi la Convenţie (art.1), prin urmare cetăţenia persoanei nu are nici o relevanţă.

Catalogul drepturilor garantate de Convenţie a fost extins prin protocoale adiţionale.

Primul protocol a adăugat la lista drepturilor încă trei: dreptul la proprietate (exproprierea pentru cauza de utilitate publică este admisă); dreptul la educaţie, dar cu respectarea convingerilor părinţilor; dreptul la alegeri libere şi secrete, la intervale rezonabile de timp.

Un alt protocol ce va lărgi lista drepturilor este Protocolul nr.4, ce a introdus interzicerea privării de libertate pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale (închisoarea pentru datorii), dreptul de a circula liber şi de a-şi alege reşedinţa. Este interzis exilul forţat al propriilor cetăţeni cât şi expulzarea colectivă a străinilor.

Protocolul nr.6 a abolit pedeapsa cu moartea, iar Protocolul nr.7 cere statelor să asigure străinilor diverse garanţii procesuale înainte de a-i expulza din ţara de reşedinţă. Este de asemenea prevăzut dreptul la recurs în procese penale, reparaţii în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă, egalitatea în drepturi dar şi răspunderi egale pentru soţi.

În ceea ce priveşte exercitarea drepturilor garantate, Convenţia interzice toate discriminările indiferent de motiv, dar enunţă şi limitări. Ea permite impunerea unor restricţii asupra activităţii politice a străinilor şi permite statelor anumite derogări de la prevederile Constituţiei în caz de război sau de criză naţională. Există drepturi cu privire la care nu se admite derogare de la litera Convenţiei: dreptul la viaţă, interzicerea sclaviei, protecţia împotriva retroactivităţii legii penale