Suveranitatea statelor membre în raport cu construcția Uniunii Europene

INTRODUCERE

În ultimii ani a apărut o tendință de asociere a statelor la structuri mai mari sau de integrare în organizații regionale, internaționale, prin intermediul cărora acesta reușește să obțină un reprezentat care îi va promova și proteja interesele economice și sociale pe arena internațională.

Ideea de asociere la o structură care oferă oportunități de dezvoltare și o guvernare mai eficientă devine atrăgătoare în condițiile în care statele mai influente își impun autoritatea practic în toate domeniile importante, fie cele ale tehnologiilor avansate, a unei economii, în mare parte monopolizat, etc.

În aceste condiții ne propunem să efectuăm o analiză a evoluției suveranității statelor și independenței acestora după asocierea, aderarea sau integrarea în structurile regionale, internaționale.

Importanța acestui subiect reiese din interesul suprem al națiunilor, al popoarelor, dar și al cetățenilor care au contribuit la formarea și menținerea statelor naționale și care, de fapt, au delegat doar exercițiul suveranității către stat. Prin urmare, este necesar a identifica la etapa post-asociere, aderare sau integrare, dacă interesul suprem al națiunii nu este prejudiciat.

În mare parte, prevederile constituționale ale statelor membre conțin răspunsul la această întrebare. Astfel, printr-o expunere diferită de la stat la stat, constituțiile naționale reflectă ideea unui concept nou de suveranitate care poate fi partajată .

Astfel, în cazul UE, statele membre deleagă exercițiul unor competențe suverane către instituțiile acestei structuri. Aceste competențe sunt exercitate de către toate statele membre prin intermediul autorităților din care fac parte reprezentanții statelor naționale. Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și Tratatul privind funcționarea UE (TFUE) stabilesc că anumite atribuții sunt exercitate exclusiv de către Uniune și că orice tratat, acord internațional încheiat individual de către stat sau reglementări naționale trebuie acordate la tratatele și normele europene.

Ținând cont de principiile internaționale de suveranitate și egalitate a statelor, orice stat trebuie să fie tratat în condiții egale. Totodată, statul trebuie să-și dezvolte capacitatea de asigurare a independenței economice în raporturile internaționale, autonomia economică constituind baza materială a suveranității statelor. Aceste realități evidențiază o formă nouă de manifestare a suveranității, prin perspectiva economică.

Esența problematicii pe care o abordăm constă în faptul că legislațiile statelor naționale se conformează la normele unor entități superioare, regionale sau internaționale. De exemplu, în UE, o mare parte din legislația națională a statelor membre este inspirată, generată de legislația europeană elaborată de Consiliul European și Parlamentul European. Actualmente, nu există o opinie unică în doctrină referitor la statutul juridic pe care îl reprezintă UE. Este aceasta un stat, o confederație, o federație, o asociație de state sau o organizație internațională, și nici TUE nu conține prevederi care ar determina forma structurală a UE, art. 1 al acestuia stabilind doar că „Prin prezentul tratat, ÎNALTELE PĂRȚI CONTRACTANTE instituie între ele o UNIUNE EUROPEANĂ, denumită în continuare „Uniune”, căreia statele membre îi atribuie competențe pentru realizarea obiectivelor lor comune.”.

Unii autori consideră că „UE nu poate fi pusă în niciunul dintre tiparele existente ori cunoscute până acum, fiind o instituție sui-generis, un actor atipic și nou, în societatea internațională contemporană” .

Tematica abordată va da posibilitatea de a afla care este relația dintre statele membre și Uniunea Europeană (UE) prin prisma suveranității și independenței acestora distingându-se care este rolul Uniunii în exercițiul de autolimitare a suveranității de către statele membre și care sunt garanțiile privitor la menținerea acestei calități supreme.

În prezenta lucrare se conține o analiză a fenomenului de limitare și autolimitare a suveranității statelor în cadrul UE. Indiferent de mărimea teritoriului, numărul de locuitori sau capacitatea economică ori tehnologică, fiecare stat membru deleagă suveranitatea în cote egale cu celelalte state membre ale Uniunii și, prin prisma principiului egalității statelor, participă în mod egal la administrarea competențelor suverane care au fost delegate Uniunii, delegarea exercițiului unor competențe suverane către UE nu constituie o amenințare la suveranitatea statelor membre, chiar dacă unele dintre ele sunt esențiale, caracteristice statului națiune. Competențele delegate benevol contribuie la o gestionare mai eficientă și mai benefică a domeniilor economic, social, apărare etc. atât în avantajul Uniunii, cât și al statelor membre. Raportul dintre statele membre și UE se caracterizează ca unul bazat pe principiul de „câștig-câștig”.