Tanatologia medico-legală

Tanatologia medico – legală

1.Introducere

Tanatologia este partea constitutivă a științei medico – legale care se ocupă cu studiul fenomenelor, mecanismelor și manifestărilor care preced moartea, precum și cu cele care urmează morții.

Denumirea de tanatologie rezultă din asocierea a două noțiuni:

Thanatos – zeul morții, rod al incestului dintre Erebos (întunericul) și Nix (noaptea), fratele lui Hypnos (somnul), care a avut 1000 de copii, printre care și Morpheus, cel care inspiră și transmite visele, apare întruchipat într-un bărbat voinic, bărbos, cu două aripi mari și negre și este înveșmântat într-o manta neagră; zeul care are inimă de fier și suflet de aramă și, cu sabia pe care o ține în mână, taie o șuviță din părul muribundului și îi smulge sufletul; în mitologia greacă este reprezentat alături de o lumânare ce se stinge treptat;

Logos – conștientizând existența, omul (“singura ființă care știe că moare dar totodată singura ființă care știe că trăiește”) și-a pus întrebarea: ce este moartea? Un răspuns ferm bazat pe un studiu obiectiv și în același timp exact despre moarte, evident că nu se poate da; este de ajuns să-l cităm pe Socrate (înțeleptul grec care a trăit între anii 469 – 399 î.e.n. și care declara că singurul lucru pe care îl știe este acela că nu știe nimic – “ironia socratică”) care spunea: “câtă vreme suntem noi aici, ea nu este, iar când ea apare, nu mai suntem noi”.

O scurtă incursiune în mitologie demonstrează că încă din momentul în care omul a căpătat conștiința de sine, a fost bântuit de moarte și că, deși este conștient că este supus morții, omul nu știe de fapt ce este aceasta; astfel, moartea este considerată: în mitologia egipteană – un scop al vieții (de unde și grija pentru morminte); în brahmanism, budismul mahayanist, o etapă în desăvârșirea exitenței; în budismul clasic, un mod de anihilare a existenței; în iudaism, încetarea existenței corporale; în mitologia daco – getică, transferul către condiția celestă. Aceste câteva exemple lasă să se înțeleagă că omul nu a reușit încă să-și dfinească sfârșitul, de care se teme (pentru că nu îl cunoaște) și pe care îl refuză.

Se mai poate cita: tanatopraxia, legată de conservarea artificială a cadavrelor, precum și etnotanatologia, având ca obiectiv studiul obiceiurilor rituale legate de moarte, sub diversele ei moduri de producere. Moartea este opusul vieții, fiind înscrisă în cadrul genetic uman. Este deci un fenomen universal și natural și, așa cum spunea Hegel, “moartea reprezintă triumful speciei asupra individului”. Moartea a fost definită, de-a lungul timpului, în funcție de gradul dezvoltării științifice a perioadei respective, în diverse moduri și în funcție de punctul de vedere din care a fost privită: energetic, fizic, metabolic, religios etc.

Astăzi, moartea este definită ca un proces determinat de dispariție completă a aportului, transportului sau utilizării oxigenului la nivel celular.

2.Stările terminale (premergătoare morții)

În accepțiunea medico – legală, acestea ar fi în număr de două: preagonia și agonia.

a) Preagonia este o stare caracterizată printr-o excitație psihomototrie și senzorială a individului concomitent cu debutul diminuării marilor funcții vitale clasice: activitatea sistemului nervos central, circulația și respirația.

b) Agonia (agon – luptă, competiție) precede moartea, fiind caracterizată prin stricarea echilibrului între fenomenele biologice (specifice vieții) și cele tanatologice.

Din punct de vedere al duratei ei în timp, aceasta poate lipsi, ca în morțile subite, poate fi scurtă (minute) sau lungă (ore și/sau zile). Clinic, agonia poate să se manifeste cu delir, poate fi aparent lucidă sau să îmbrace un aspect alternant între stările delirante cu cele presupus lucide.

În agonie se produce reducerea funcțiilor de relație ale organismului, caracterizată prin fizitatea privirii, mărirea bătăilor cordului, cianoză, facies hipocratic, respirație neregulată Cheyene-Stockes, Kussmaul, Brot, urmate, mai rapid sau mai încet, de imobilitate totală, dispariția progresivă a simțurilor, scăderea temperaturii etc. Agonia poate fi confudată cu starea comatoasă care, în funcție de gradul ei clinic, poate fi reversibilă, viața de relație fiind afectată în grade diferite, dar funcțiile vitale sunt normale sau aproape de normal.

3.Etapele morții

Așa cum se observă de mai înainte, moartea este un proces biologic care se desfășoară în timp, parcurgând etape distincte. Prima etapă este numită moartea clinică și durează aproximativ 5-6 minute.

În această etapă, individul este un om mort, dar, în unele condiții, mai poate fi readus la viață prin mijloacele de reanimare specifice și în funcție de cauza morții, deoarece în acest interval de timp nu a fost depășită rezistența la anoxie a cortexului cerebral, astfel încât în celulele nervoase nu s-au instalat modificări ireversibile, incompatibile cu viața.

Etapa a doua se numește moartea reală sau moartea biologică, succede primei etape, fiind caracterizată prin ireversibilitate și în care distrucțiile celulare sunt grave și incompatibile cu viața.

4.Diagnosticul diferențial al morții

Aceste etape ale morții, pot fi confundate cu alte stări patologice:

a) moartea aparentă este de obicei rară, caracterizându-se prin reducerea la minim a funcțiilor vitale (respirație, circulație), funții ce pot fi decelate la un examen medical obișnuit;

Asemenea stări au fost descrise încă din antichitate, cunoscându-se situația marelui anatomist Vesalius care a fost condamnat la moarte, deoarece a făcut disecția unei femei presupusă a fi fost în stare de moarte aparentă. De asemenea, este cunoscut cazul poetului Petrarca care, după 20 de ore de moarte aparentă, a mai trăit încă 30 de ani.

b) viața vegetativă este echivalentă cu o comă depășită, în care sunt menținute spontan respirația și circulația, dar funcțiile cerebrale sunt nule, moarte;

c) supraviețuirea artificială se întâlnește în situațiile când moartea cerebrală este o realitate, dar respirația și circulația sunt menținute cu ajutorul aparaturii medicale speciale.

S-au descris cazuri când această aparatură a fost oprită, circulația și respirația reluându-se spontan, individual trecând la viața vegetativă. Rezistența la anoxie (lipsa totală a oxigenului) a diferitelor celule ale unor organe și sisteme constitutive corpului omenesc face ca moartea să nu se instaleze simultan în organismul uman: mișcările intestinului (peristaltism) mai pot presista un timp; mișcările cililor celulelor ce constitue mucoasa respiratorie mai pot fi vizibile (microscopic) până la 48 de ore; musculatura striată poate recționa la stimuli electrici până la 10 ore etc.