Tehnici și procedee moderne de investigații

1. METODOLOGIE, METODĂ ŞI TEHNICĂ

Termenul de metodologie în sens etimologic provine din cuvintele greceşti: methos – metodă şi logos – ştiinţă; “ştiinţa metodelor”. În sens literar, metodologia este ştiinţa integrală a metodelor, metoda fiind demersul raţional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau rezolvarea unei probleme.

Metodologia criminologică este acea parte din criminologie care se ocupă cu studiul metodelor şi tehnicilor de investigare a fenomenului infracţional, urmărind integrarea acestora într-un sistem logic şi coerent potrivit anumitor principii dirigui¬toare.

Metoda este modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective. Aşa cum se precizează în “Dicţionar de filosofie” – 1978 – “aspectul teoretic este cel mai activ al ştiinţei, care jalonează ca¬lea dobândirii de cunoştinţe noi”. Gândirea metodică asigură corelaţia logică internă şi concordanţa imaginilor noastre mintale cu realitatea obiectivă .

Pe baza principiilor generale ale gândirii metodice puse la dispoziţie de materi¬alismul dialectic şi istoric, valabile atât în ştiinţelor naturii, cât şi în ştiiţele sociale, fiecare domeniu de cercetare dezvoltându-şi propriile sale reguli şi norme de cunoaş¬tere.

Albert Brimo defineşte metoda ca acea ordine ce se pune în studierea şi învăţa¬rea unei ştiinţe urmând condiţiile, particularităţile acelei ştiinţe . Metoda constituie astfel o încercare de a reduce arbitrarul la ordine, o modalitate prin care cunoaşterea spontană se va transforma în cunoaştere critică, gândirea devenind o unealtă de cer¬cetare.

Tehnica sau procedeul nu constituie decât o anumită metodă de acţiune. ”Felul practic, procedural în care se utilizează o metodă sau alta de cercetare se numeşte tehnică “ arată Ana Tucicov Bogdan.

2. TEHNICI ŞI PROCEDEE

2.1 Observaţia

2.1.1 Caracterizare

Ca procedeu tehnic observaţia constituie una din tehnicile de percepere sistematică a unor cunoştinţe despre criminalitate şi consecinţele sale.

Surprinderea, urmărirea şi examinarea manifestărilor de comportament delicvent prin tehnica observaţiei se poate realiza fie pe subiecţi infractori în stare de libertate sau deţinere, aflaţi în diferite faze ale procesului penal, fie pe subiecţi aflaţi în libertate ( înainte de a fi descoperiţi sau după executarea sancţiunii ). Deşi mediul închis nu oferă avantaje din punct de vedere al concluziilor ce s-ar putea trage cu privire la particularităţile comportamentului delicvent, totuşi este preferat de către cercetători , din considerente de ordin metodologic şi organizatoric, care ridică dificultăţi în cazul cercetării criminologice în general şi care pot fi depăşite în cazul cercetărilor desfăşurate în cadru închis.

2.1.2 Tipuri de observaţie

Sunt cunoscute şi folosite mai multe tipuri de observare şi anume:

a) În funcţie de relaţia observatorului cu realitatea, observarea poate fi directă (nemijlocită) sau indirectă ( ex.: observarea documentelor );

b) În funcţie de etapa cercetării, observarea poate fi globală, de familiarizare prealabilă cu tot complexul de situaţii în care se manifestă persoanele vizate sau parţială exactă pe o anumită tematică;

c) În raport cu obiectivele şi scopurile urmărite, observarea poate fi sistematizată ( de tip cantitativ ) şi nesistematizată ( de tip calitativ );

d) În raport de poziţia observatorului faţă de sistemul studiat, observarea poate fi externă, observatorul rămânând în afara sistemului respectiv sau internă care implică o participare a observatorului la viaţa grupului studiat, motiv pentru care mai poartă şi numele de observaţie participativă

Observaţia directă este tipul de observaţie obişnuit care se realizează de către observatorul calificat, profesionist asupra obiectului observaţiei. Ea presupune existenţa simultană a observatorului calificat şi o obiectului observaţiei.

Observaţia indirectă presupune o relaţie directă între observator şi obiectul observaţiei, cu precizarea că acest obiect nu este propriu- zis obiectul observaţiei vizat în ultimă instanţă de cercetător ci doar unul care intermediază legătura dintre observator şi acesta. Se poate spune că este o observaţie directă asupra unui deţinător de informaţii despre un anumit grup social sau o realitate socială de investigat .