Tentativa

Pornind de la definiție, numim tentativă punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă sau care nu și-a produs efectul ori, când consumarea infracțiunii nu a fost posibilă din cauza insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, sau din cauza imprejurării - în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul considera că se află.

Tentativa este o formă atipică de infracţiune care se situează în faza de executare a infracţiunii, între începutul executării acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective şi producerea rezultatului socialmente periculos.

Codul nostru penal defineşte tentativa arătând că aceasta constă în „punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul”. Tentativa cuprinde ansamblul actelor de executare efectuate între momentul terminării actelor pregătitoare, pe de o parte, şi momentul producerii rezultatului, pe de altă parte.

Gothe spunea: „În operele omului, ca şi în cele ale naturii, sunt cu deosebire demne de remarcat intenţiile”. Prin urmare, tentativei, intenţiei de a săvârşi o infracţiune trebuie să îi acordăm o importanţă deosebită.

Caracterizându-se printr-o executare neterminată sau prin absenţa rezultatului – deci printr-o latură obiectivă incompletă – tentativa este o formă atipică, imperfectă, a infracţiunii pe care subiectul şi-a propus să o săvârşească. Ea este însă o infracţiune pentru că, deşi nedesăvârşită din punct de vedere obiectiv, este o faptă incriminată şi pedepsită de lege.

Toate reglementările referitoare la răspunderea penală şi la sancţiunile de drept penal sunt aplicabile dacă legea penală prevede expres că tentativa se pedepseşte.

Pentru a putea vorbi despre tentativă trebuie să existe câteva condiții și anume: să existe hotărârea sau rezoluția unui făptuitorului de a săvârși o anumită infracțiune, rezoluția sau hotărârea infracțională să fi fost pusă în executare și executarea să fi fost întreruptă sau să nu își fi produs rezultatul.

Diferența este făcută de rezoluția făptuitorului, care la infracțiunile din culpă nu poate exista, iar în situația tentativei este definitorie.

Tentativele pot fi grupate în mai multe categorii, în funcție de caracteristici definitorii, astfel:

1. după gradul de realizare al acțiunii cunoaștem două clase: tentativa neterminată (întreruptă) și tentativa terminată (fără efect).

Diferența între cele două clase, constă în faptul că, la desistare (tentativa întreruptă) avem voința expresă a făptuitorului care dorește acest lucru, iar în cazul tipului de tentativă întreruptă (neterminată) - când cauzele întreruperii executării se datorează făptuitorului.

Totuși aceste cauze sunt independente de voința acestuia datorită unei crize puternice de stări de sănătate de exemplu, cum ar fi: leșin, epilepsie, făptuitorul nemaiputând fi apt să ducă la capat executarea.

O altă situație poate fi atunci când făptuitorul se rănește și nu își mai poate duce la bun final activitatea infracționala etc.

Cu alte cuvinte la desitare avem renunțarea de bună voie a făptuitorului de a nu continua executarea începută deși existau condiții propice de a o executa (posibilitatea reală de a continua executarea) iar făptuitorul este conștient de acest lucru, pe când la tentativa întreruptă există voință din partea făptuitorului însă apar anumite situații, stări care nu mai dau posibilitatea săvârșirii faptei.

Tentativă terminată, fără efect, fără rezultat, completă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi o infracţiune, executare care a fost dusă până la capăt, iar rezultatul nu se produce. Exemplu clasic din literatura juridică: se trage cu arma în direcţia victimei, dar aceasta se fereşte şi nu este ucisă

2. după cauzele care au făcut ca acțiunea infracțională să nu producă rezultatul tipic al infracțiunii numim tentativă proprie și tentativă improprie.

Tentativa terminată poate fi atât proprie cât şi improprie după criteriul cauzelor care determină neproducerea rezultatului. întrucât legiuitorul, în art. 20 al. 2 Cp. a reglementat distinct tentativa improprie, vom examina distinct şi noi această modalitate a tentativei.

Tentativa terminată este şi proprie întrucât mijloacele folosite sunt idonee, suficiente să producă rezultatul socialmente periculos.

Pentru tentativa terminată proprie, cauza care determină neproducerea rezultatului se poate situa în orice moment, dar desigur până la producerea rezultatului – când infracţiunea ar deveni consumată. Cauza neproducerii rezultatului poate fi anterioară începutului executării (spre ex.: autorul nu este bun ţintaş în cazul încercării de ucidere a victimei prin împuşcare) sau după executare spre ex.: după ce victima a ingerat otrava oferită de infractor, este dusă la spital şi salvată). De altfel, cum bine se precizează în literatura juridica, nu interesează cauza care determină neproducerea rezultatului tentativei proprii terminate.

Tentativa proprie terminată este posibilă numai la infracţiunile aşa zise materiale. La infracţiunile formale (de pericol) odată cu executarea acţiunii în întregime, fapta se consumă fără să fie necesară producerea.