Teoria formelor fără fond

1. Introducere

Secolul al XIX-lea este secolul modernizării societății românești într-un ritm extrem de rapid comparativ cu dezvoltarea pe cale organică a Occidentului. Prin urmare, problematica originalității și a identității proprii a culturii românești a apărut în ultimele decenii ale secolului. De asemenea, influențele străine devin obiectul decantării. Odată cu apariția operelor de valoare ale epocii apare și conștientizarea identității culturale românești și dorința redescoperirii spiritului autentic românesc. Presiunea veacului i-a determinat pe români să accelereze procesul de modernizare și să edifice alert cadrul instituțional modern, ceea ce a dus, inevitabil, la existența unor forme ce nu își găseau fondul intern. În acest sens, este descoperită problema formelor fără fond, problemă explicitată și teoretizată de Titu Maiorescu drept Teoria formelor fără fond, o explicație a stării nefaste a societății românești din acea perioadă .

2. Problema „formelor fără fond”

Construirea precipitată a unui sistem instituțional identic cu cel din Occident s-a datorat necesității de a înfăptui cele două mari urgențe naționale: unirea și independența.

Împrumuturile occidentale s-au manifestat decenii întregi în toate domeniile spiritualului și ale civilizației. Problema împrumuturilor franceze era caracteristică întregii spiritualități românești, nu doar juridicului. Influențele franceze s-au resimțit atât în secolul al XIX-lea, cât și în prima jumătate a secolului XX atât pentru juriști ( P.P. Carp, P. Negulescu, C-tin G. Disseau, A. Rădulescu, Al. Tilman- Timon), cât și pentru istorici, economiști, sociologi și filosofi ai culturilor. Adaptarea instituțiilor prea moderne la societatea românească înapoiată a reprezentat o mare problemă, manifestându-se, astfel, disfuncționalități majore și ruptura bruscă cu o tradiție instituțională respectată de secole.

În ceea ce privește dreptul, ca parte a culturii românești, și influențele occidentale exercitate asupra lui, au existat opinii pro și contra acestui fenomen, însă vocile care s-au opus au fost cele mai multe, mai variate și mai pasionate. Contestarea și eliminarea actului de împrumut nu era luată în considerație. Miza disputei o constituia tradiția românească în materie, ideea continuității instituționale, necesitatea dezvoltării organice a unui popor sub toate aspectele sale.

3. Teoria formelor fără fond

Cel care oferă o analiză a formelor fără fond ca o teorie a procesului de modernizare românească este Titu Maiorescu, continuată și dezvoltată de M. Eminescu. Despre acest subiect au scris M. Kogălniceanu, A. Russo, I.L. Caragiale, N. Iorga, C. Rădulescu- Motru, C. Stere, G. Ibrăileanu, M. Manoilescu. Această teorie face referire la numeroase aspecte, precum: lipsa de fundament intern pentru formele din afară, lipsa de conștiință a necesității fondului intern, pașoptismul, latinismul și etimologismul, precaritatea nivelului de pregătire politică a actorilor sociali și politici, lipsa burgheziei românești, pătura superpusă, inadecvarea formelor moderne la situația reală a țărănimii, discrepanța dintre scop și mijloace, între necesități și posibilități, diferența dintre instituții importante și fondul intern, lipsa efortului de gândire proprie și acțiune proprie, tradiție și schimbare, deviere de la modelul clasic (occidental), etatismul, spirit critic, etc. Această teorie nu se împotrivește progresului, ci doar reliefează nefuncționarea unor instituții politice, administrative, culturale, abordează modalitățile de constituire a instituțiilor culturale și cele politice. Spiritul critic și de analiză a societății românești afirmat de această teorie nu era un simplu exercițiu stilistic.