Teoria generală a dreptului

21. Tehnica juridica.

Notiunea tehnicii juridice. In general prin tehnica intelegem ansamblul metodelor, al procedeelor si regulilor care, imbinate cu o anumita maiestrie personala sunt aplicate in vederea executarii unei operatii sau lucrari, ori in practicarea unei profesii oarecare. Tehnica juridica are o sarcina de a gasi mijloace optime pentru a transpune in drept, norme juridice, vointa de stat careia conducerea politica vrea sa-i dea forta juridica.

O prima sarcina in determinarea conceptului tehnicii juridice consta in stabilirea corelatiei ei cu stiinta juridica.

Ca ansamblu de procedee, de reguli in vederea stabilirii formularii si aplicarii dreptului, tehnica juridica a aparut odata cu draptul si, in special, odata cu dreptul scris. Studiile despre tehnica juridica au aparut mult mai tarziu.

Metotodologia tehnicii juridice. In ultimii ani, preocuparea pentru problemele tehnicii juridice a dus la elaborarea unor metodologii speciale, destinate statornicirii, reguli si procedee ce trebuie folosite in procedeul de elaborare si aplicare a dreptului.

Perfectionarea tehnicii juridice, a determinat in unele state europene crearea unor organisme de stat de specialitate, denumite consilii legislative sau comisii juridice.

In incheiere, putem spune ca tehnica juridica reprezinta ansamblul sau totalitatea procedeelor si metodelor folosite intr-un sistem de drept cu scopul elaborarii actelor normative si aplicarii acestora in viata.

22. Fazele aplicarii dreptului.

a) Stabilirea starii de fapt consituie prima faza a aplicarii dreptului, care presupune cercetarea si cunoasterea situatiei concrete, a inprejurarilor, cauzelor aflate in fata organului de aplicare si care urmeaza sa capete o solutionare juridica concretizata in elaborarea actului de aplicare.

Organul de aplicare, cercetand starea de fapt va trebui sa cunoasca situatia reala, adevarul material. Cauza supusa solutionarii trebuie sa fie lamurita din toate punctele de vedere.

b) Alegerea normei de drept constituie urmatoarea faza, care mai poarta denumirea de critica. Numai prin cunoasterea situatiei de fapt si determinarea normei care se refera la aceasta situatie se poate asigura o corecta calificare juridica si temeinicia actului de aplicare.

c) Interpretarea normelor juridice constituie o activitate la care organul de aplicare recurge pentru a stabili intelesul adevarat si deplin al normei juridice, utilizand in acest scop metode si procedee cu care opereaza tehnica inteprinderii dreptului.

d) Elaborarea actului de aplicare constituie faza finala a procesului de aplicare, constand in elaborarea deciziei juridice, care va atrage dupa sine stabilirea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete. Operatiunea de elaborare si de redactare a actelor de aplicare presupune indeplinirea unor cerinte de continut si de forma ce variaza de la o categorie de norme juridice la alte, de la o ramura de drept la alta.

Studiul; detaliat al tehnicii juridice a elaborarii actelor de aplicare, a conditiilor, obiectului, cauzei, formei, juridice, modalitatilor, efectelor, valabilitatii, etc intra in obiectul fiecarei ramuri a stiintei dreptului.

23. Formele (felurile) de interpretare a normelor juridice.

Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participa diferite subiecte, avand in vedere un rol deosebit, solutiile de interpretare la care ajung neavand aceeasi importanta si forta juridica.De la aceste considerente porneste si cea mai cunoscuta clasificare a formelor de interpretare a dreptului, si anume in interpretarea oficiala si neoficiala.

a) Interpretarea oficiala sau obligatorie provine de la un organ de stat conpetent. Ea se subdivide in interpretare generala si cauzala.

Interpretarea generala se caracterizeaza prin faptul ca este data in forma unui act normativ. Interpretarea generala a actelor normative facuta de catre organul de la care emana acest act poarta denumirea de interpretare autentica.

Interpretarea cauzala denumita si cauzala sau judiciara este acea forma a interpretarii oficiale care este facuta de organele de aplicare a dreptului cu prilejul solutionarii unei cauze complete, a unui anumit caz sau speta si care are caracter obligatoriu.

b) Interpretarea neoficiala poarta si denumirea de interpretare facultativa sau stiintifica ori drctrinara,. Infunctie de faptul daca se au in vedere natura sau subiectele interpretarii.

Aceasta forma a interpretarii nu are acracter obligatoriu, nu se concretizeaza in continutul unor acte juridice, ea reprezinta opiniile unor persoane neoficiale asupra modului cum trebuie inteles continutul unor acte normative.