Teoria generală a dreptului - răspunderea juridică

Raspunderea juridica

1. Conceptul răspunderii juridice

Dreptul ca fenomen social are finalităţi complexe la nivel macro şi micro-social referitoare la asigurarea coerenţei, funcţionalităţii şi autoreglării sistemului social, în soluţionarea conflictelor relaţiilor interumane, în apărarea şi promovarea valorilor sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. în acest sens, normele juridice orientează, stimulează, influenţează şi determină comportamente umane, intervenţia sa normativă specifică, de natură imperativă, fiind asigurată la nevoie prin forţa de constrîngere a statului. Nu orice conduită umană are relevanţa din punct de vedere juridic, ci numai accea care cade, într-o formă sau alta, sub incidenţa normelor juridice. Conduita umană poate sa fie conformă normelor juridice sau, dimpotrivă, să contravină acestora. în primul caz, conduita este licită, legală, iar al doilea caz, ea este ilicită sau ilegală. Conduita licită este exprimată în anumite acţiuni sau în abţinerea de a săvîrşi anumite acţiuni prin care subiectele de drept folosesc în limitele prescrise drepturile subiective sau îşi îndeplinesc obligaţiile juridece pe care le au. Deci, conduita licită este dată de acţiunile sau inacţiunile conforme sau chiar determinate de normele juridice.

Pentru calificarea comportării licite nu interesează motivele, care pot fi extrem de diverse, de la convingere, pînă la teama de pedeapsă, ce determină persoana la o asemenea comportare. Trebuie reţinut însă că are valoare juridică numai compotarea conştientă, responsabilă.

Astfel, comportarea unui alienat mintal nu are valoare juridică, nu poate fi calificată ca licită sau ilicită, deoarece ea nu este rezultatul unei deliberări conştiente şi ca atare,alienatul mintal nu poate avea răspunderea juridică a faptelor sale.

Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice, săvîrşite de o persoană care are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale. în principiu, încălcarea prevederilor normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate.

Dintr-o perspectivă mai largă se poate aprecia că răspunderea juridică este o expresie specifică a ideii de reponsabilitate socială în conformitate cu care, fiecare om trebuie să îşi asume şi să suporte consecinţele faptelor sale. Oamenii trăiesc în societate şi pe parcursul istoriei îşi cîştigă diverse grade de libertate, dar acesta nu înseamnă în nici un caz liber arbitru, a acţiona după bunul plac. Fiecare individ trebuie să accepte şi să permită libertatea altuia.

Pe de altă parte, colectivitatea însăşi nu poate rămîne indiferentă faţă de comportamentele care încalcă regulile sociale. Răspunderea indivizilor faţă de comportamentele lor poate avea forme diverse: politică, morală, religioasă, culturală, juridică. în cazul răspunderii juridice se pot remarca o serie de caractereistici care sînt conferite de specificul dreptului, al normelor şi sancţiunii juridice, de faptul că ea implică, în diverse grade constrîngerea statală.

Răspunderea juridică poate fi definită ca un raport statornicit de lege, de norma juridică, între autorul încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin agenţii autorităţii, care pot să fie instanţele de judecată, funcţionarii de stat sau alţi agenţi ai puterii publice. Conţinutul acestui raport este complex, fiind format îm esenţă din dreptul statului ca reprezentant al societăţii de a aplica sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legale şi obligaţia acestor persoane de a se supune sancţiunii legale, în vederea restabilirii ordinii de drept.

Intre răspunderea juridică şi sancţiunea juridică se instituie relaţii complexe. Astfel, sancţiunea juridică apare ca o premisă a instituţiei răspunderii juridice, deoarece răspunderea juridică are ca temei încălcarea normelor juridice dotate prin excelenţă cu sancţiuni juridice. Apoi, sancţiunea juridică constituie aşa cum am arătat, obiectul răspunderii juridice, ea aflîndu-se la capătul acesteia ca scop, ca finalitate, deşi nu singura a răspunderii juridice. Din această perspectivă, răspunderea juridică apare ca un cadru juridic de realizare şi întruchipare a sancţiunii juridice.

Sancţiunea juridică poate consta în restituirea unui lucru, anularea unui act, repararea unei pagube, cît şi într-o pedeapsă. Aceasta din urmă ca specie a sancţiunii juridice este caracterizată prin faptul că ea implică constrîngere, suferinţă chiar, exercitată de stat, în numele societăţii în mod nemijlocit asupra pesoanei şi a atributelor ei esenţiale. Cele mai semnificative pedepse sînt cele din domeniul dreptului penal.Astfel, în acest domeniu, pedeapsa a fost definită ca “ acea sancţiune de drept penal care constă într-o măsură de constrîngere şi reeducare prevăzută de lege pentru săvîrşirea unei anumite infracţiuni şi care se aplică de instanţa de judecată infractorului în scopul prevederii săvîrşirii de noi infracţiuni. Pedeapsa este dată “ intuitu personae”, deci avînd în vedere o anumită persoană, gradul de vinovăţie al acestuia. Ea nu poate fi transmisibilă, ca de pildă, în cazul unei sancţiuni de drept civil care constă în reparearea unei pagube, obligaţie care se poate transmite moştenitorilor. Desigur că, toată această distincţie între sancţiune şi pedeapsă,aşa cum s-a remarcat de altfel în literatura juridică, ideea de pedeapsă nu e străină şi de alte feluri de răspundere juridică, distincţia menţionată fiind totuşi relativă. Mircea Djuvara face interesante remarci despre sancţiune şi pedeapsă, modul în care acestea au evoluat de-a lungul istoriei, cum s-a dezvoltat şi diferenţiat instituţia răspunderii juridice.

Astfel, în mod instinctiv, în societatea primitivă individul, lezat răspundea în mod simplu printr-o reacţiune imediată fizică, cît putea mai puternică. Violenţa răspunderea astfel în mod reflex fără proporţii la violenţă.

Un pas înainte faţă de acest stadiu, este ideea de răzbunare, care rafinează violenţa amînînd-o un timp. Odată cu această concepţie, apare şi ideea raţională a justiţiei. Căci pentru un om primitiv, răzbunarea este un drept al lui, el înţelege că are dreptul să facă un rău, oricît de mare, aceluia care, la rîndul lui i-ar fi făcut vreun rău. Ideea însăşi de răzbunare este astfel o idee juridică. Ea conţine în germene întreaga idee a dreptului, aşa cum s-a dezvoltat mai tîrziu.

Indată ce societatea a ănceput să devină mai complexă, răzbunarea a început să fie înlocuită cu compoziţia privată. Individul ameninţat oferă o valoare oarecare, pentru a se renunţa la răzbunare. Un pas important a fost făcut cînd statul a intervenit pentru a reglementa răzbunarea şi compoziţia, fixînd un tarif de compensaţii, care de data aceasta devine de drept public. Astfel aflăm în evoluţia dreptului roman la început, asemenea tarilfe, care arată cu cît se plăteşte fiecare infracţiune comisă. Interesant este că la început nu a existat o listă de incriminări, abia mai tîrziu s-a ajuns la o încriminare prealabilă pe care să se bazeze şi să se fixeze pedeapsa. In forma primitivă a dreptului de răzbunare, chiar atenuat prin compoziţie, nu există proporţie între pedeapsă şi faptă. Legea talionului “ pentru ochi, dinte pentru dinte”, cu privire la care I. Kant spunea că reprezintă un ideal de dreptate, întrucît făptuitorul trebuie să ştie că rezultatele faptelor sale şi le aplică şi sie însuşi, a constituit un nou pas spre progresul juridic. Mai departe s-a stabilit o proporţie nu numai între faptă şi răsplată, dar şi între vinovăşie şi pedeapsă, individualizîndu-se pedeapsa. Dar progresul în această privinţă a mers mai departe. De ce acela care a făptuit o faptă gavă este pedepsit? Pentru că el şi-a nesocotit obligaţiile morale elementare. Dacă vinovatul ajunge să-ţi restabilească echivalentul moral în anumite condiţii el poate să suporte o pedeapsă atenuantă. Ideea de justiţie cere astfel ca sancţiunea să se întemeieze pe o expiaţiune morală a vinovatului, acesta trebuie să simtă propria lui greşeală, propria lui decădere morală. Este însă fără îndoială că, pentru aplicarea unei pedepse, trebuie să se ia în consideraţie toate circumstanţele reale ale faptei, analizîndu -se cît se va putea mai exact vinovăţia făptuitorului.