Teoria personalității criminale

o CONSIDERATII GENERALE

Prevenirea si combaterea fenomenului infractional a preocupat si preocupa omenirea. Aceasta preocupare este pe deplin justificata daca se are in vedere faptul ca prin fenomenul infractional se aduce o atingere grava intereselor umane de maxima generalitate si importanta, se pun in pericol valorile fundamentale afectandu-i astfel buna sa functionalitate.

Orice societate apreciaza comportamentul membrilor sai din punctul de vedere al conformarii acestora la normele morale si la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage dupa sine masuri coercitive sau punitive. Datorita acestui fapt, fenomenul infractional capata caracteristicele unei probleme sociale de importanta majora pentru intreaga societate, ale carui consecinte si moduri de solutionare se resimt la toate nivelurile ei.

Cei implicati in studierea fenomenului infractional sunt interesati in primul rand de explicarea cauzala a acestuia, de evidentierea factorilor determinanti, deoarece conceptiile si teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor componente ale sistemului legal si asupra tipurilor de activitati corectionale si profilactice.

In incercarile de conturare a unor teorii, tipologii se lovesc de marea variabilitate a manifestarilor comportamentale implicate in conturarea unor infractiuni. Ca urmare a unor asemenea demersuri, au aparut de-a lungul timpului o serie de teorii care trateaza in maniere particulare comportamentul infractional.

Problemele pe care incearca sa le solutioneze aceste teorii sunt cat se poate de firesti, astfel: - “De ce unele persoane comit acte infractionale, iar altele nu? Exista anumite cauze ori anumiti factori care determina un comportament infractional? Unde trebuie cautati acei factori?

Pentru a raspunde la aceste intrebari, comportamentul a fost in general privit ca un raspuns al personalitatii fata de o situatie determinata. In aceste conditii, etiologia comportamentului infractional se poate situa in personalitatea infractorului, in situatia preinfractionala sau in imbinarea celor doua (Gassin, 1990).

O alta categorie de intrebari ar fi: -“De ce nu toti infractorii comit aceleasi infractiuni? Exista factori care favorizeaza un anumit gen de infractiuni? Exista diferentieri intre infractori? Pentru a raspunde la aceste intrebari au fost elaborate diferite clasificari ale factorilor si au fost realizate diverse tipologii ale infractorului.

In contextul unei amplificari a cercetarii stiintifice in toate domeniile, caracterul uman si social al infractiunii nu mai putea fi ignorat, cercetarea fenomenului si a comportamentului infractional devenind inevitabila.

In functie de factorii considerati a fi determinanti in explicarea fenomenului si a comportamentului infractional, am selectat acele teorii care sunt reprezentative pentru domeniul psihologiei judiciare.

In aceasta selectie am plecat de la premisa ca fenomenul si comportamentul infractional au un element comun, acesta fiind factorul psihologic. De acest factor nu se poate face abstractie atata vreme cat orice act infractional este rezultatul actiunii umane rasfrante prin prisma propriei personalitati. Avand in vedere numarul mare de teorii din acest domeniu, precizam ca orice incercare de sistematizare va fi inevitabil incompleta.

Teoriile psiho-morale şi personalitatea infractorilor

Sunt incluse în categoria teoriilor etiologice moderne acele explicaţii referitoare la fenomenul criminal formulate în secolul al XX-lea, ulterior teoriei multifactoriale elaborate de Ferri.

Aceste teorii au continuat tradiţia şcolii pozitiviste şi au reprezentat principala preocupare a criminologilor pentru multă vreme, fiind grupate în:

- Teoriile psiho-biologice.

- Teorille psiho-sociale.

- Teoriile psiho-morale.

Teoriile care fac parte din ultima categorie, cea a teoriilor psiho-morale, îşi propun în primul rând studierea mentalităţii criminalului, respectiv mecanismele de formare a modului în care se structurează mentalitatea criminală. Diversitatea explicaţiilor de natură psiho-morală face dificilă o clasificare a acestora. O parte din teorii poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta directă a psihanalizei freudiene, altele, încearcă să ofere unele explicaţii originale, denumite “autonome”, cu toate că este vorba doar de o autonomie relativă, deoarece şi la aceste teorii se poate observa, o valorificare a gândirii altor psihanalişti, cum ar fi Adler sau Jung.

Teoriile psiho-morale pot fi grupate în două subcategorii:

1. Teoriile psiho-morale de factură psihanalitică.

2. Teoriile psiho-morale autonome.

La o analiză mai atentă a teoriilor psiho-morale de factură psihanalitică, explicaţiile fenomenului criminal poartă amprenta psihanalizei freudiene. Sigmund Freud (1856-1939) este creatorul psihanalizei. Contribuţia psihanalizei freudiene la dezvoltarea gândirii criminologice este greu de evaluat, datorită caracterului vast al operei marelui savant. Sistematizand, se pot distinge trei aspecte mai importante ale acestei contribuţii: explicaţiile privind structura şi funcţionarea aparatului psihic, explicaţii privind etiologia şi tratamentul nevrozelor şi referirile la fenomenul criminal.

Iniţial, Freud a considerat că cele trei instanţe ale vieţii psihice sunt: inconştientul, preconştientul şi conştientul. În funcţie de acestea, în primele sale studii Freud explică atât producerea actelor ratate, cât şi etiologia nevrozelor, a viselor.

Ulterior, sinele, eul şi supraeul devin elementele structurante ale psihicului. Aceste elemente structurante ale psihicului, precum şi corelaţiile dintre ele, au fost utilizate ulterior şi în cercetarea criminologică.