Teoria Relațiilor Internaționale

I. Aspecte generale

Cum toate statele prezintă un deosebit interes pentru apărarea şi securitatea lor, strategia internaţională de apărare şi securitate se află într-o continuă transformare datorită ansamblului de interacţiuni şi interdependenţei fenomenelor şi proceselor sociale, economice, politice, militare, demografice şi ecologice din lume. Astfel că, integrarea regională pare a fi soluţia cea mai corectă pentru a preveni ameninţările şi riscurile de securitate. Dar această din urmă soluţie nu este singura, alături, apărarea şi securitatea colectivă garantată de o organizaţie interguvernamentală, eforturile proprii ale fiecărei ţări, apelul către societăţile militare private sunt şi ele variante de luat în considerare.

Din complexitatea factorilor care condiţionează progresul multilateral al naţiunilor, colaborarea dintre ele şi, în ultimă instanţă, edificarea noii ordini mondiale, în mod decisiv independenţa naţională este o legititate obiectivă a dezvoltării sociale. Astăzi, ca şi în trecut, lupta de eliberare naţională are drept scop crearea statului propriu, independent şi suveran, ca instrument de organizare a vieţii în mod de sine stătător. Victoria mişcărilor de eliberare naţională, tendinţele tot mai evidente ale popoarelor din fostele colonii, ale noilor state independente de a-şi consolida independenţa naţională, opoziţia hotărâtă faţă de politica imperialistă de dominaţie şi dictat sînt mărturii de netăgăduit ale viabilităţii principiilor suveranităţii şi independenţei naţionale, ale rolului esenţial pe care naţiunea şi statul naţional îl au în viaţa internaţională.

Din consideraţiile de mai sus se poate astfel vorbi despre teorii ale relaţiilor internaţionale, ca subiect ales, despre NATO şi Uniunea Europeană, fiind punctate în special elemente referitoare la politica de apărare a statelor intrate recent în NATO şi politica de apărare şi de securitate a Uniunii Europene.

II. Politica de apărare a statelor intrate recent în NATO

Harta geopolitică a lumii a suferit, în ultimul deceniu, puternice modificări datorate existenţei epicentrelor unor seisme care au provocat prăbuşirea unor edificii statale şi de apărare care păreau indestructibile până în 1989. Acţiunea acestor seisme a dus la restructurarea sistemului politic european după războiul rece, relevând noi realităţi care sunt atât de bine cunoscute încât erau suficiente doar să le trecem în revistă: reunificarea Germaniei, dizolvarea Pactului de la Varşovia şi dezintegrarea URSS-ului, Iugoslaviei şi Cehoslavaciei sovietice şi nu în ultimul rând, profunda şi prelungita stabilitate economică şi criza economică manifestate în ţările din centrul şi sud-estul Europei şi din fostul URSS, inclusiv Rusia ş.m.d.

În acelaşi timp, s-a început construirea unei noi ordini de securitate bazată pe cooperare şi integrare. NATO şi Uniunea Europeană au lansat şi dezvoltat numeroase iniţiative şi programe privind cooperarea şi consolidarea relaţiilor cu ţările de pe continent.

A. Cooperarea cu alte organizaţii

Procesele, prin care se asigură continuitatea şi care servesc securităţii şi stabilităţii la nivel continental, implică activitatea organizaţiilor europene, în special OSCE(Organizaţia Pentru Securitate şi Cooperare în Europa ), UEO, NATO(Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord). Toate aceste organizaţii se bazează pe un anumit sistem de rezolvare a crizelor şi de combatere a conflictelor.

OSCE(Organizaţia Pentru Securitate şi Cooperare în Europa ) este o organizaţie internaţională pentru securitate ce se concentrează asupra prevenirii conflictelor, administrării crizelor și reconstrucției post-conflictuale. Este formata din 56 de țări participante din Europa Mediterană, Caucaz, Asia Centrală şi America de Nord acoperind spațiul emisferei nordice "de la Vancouver la Vladivostok”.