Teritoriile Basarabiei

România întregita, ca stat liber si independent, asa cum a devenit dupa Marea Unire din 1918, a rezultat din istoria de veacuri pe care am înscris-o pe aceste pamânturi stramosesti.

Urmasii recunoscuti ai dacilor si romanilor, bastinasii acestei zone expuse din estul Europei, au constituit din totdeauna un puternic zid de aparare pentru restul continentului.

În timp ce occidentalii îsi construiau castele si palate, îsi iroseau imaginatia creând celebre gradini si parcuri sau puneau bazele unei culturi proprii, românii trebuiau sa stea aici, permanent de straja împotriva navalitorilor de mai aproape sau de mai departe, carora nu le puteam fi pe plac nici pentru originea noastra latina si nici pentru credinta noastra crestina.

Dovada autentica, a ceea ce am trait noi aici, sunt de pe o parte cetatile de aparare ce ni le-am construit peste tot în tara si mai ales de-a lungul hotarelor si pe de alta parte, o dovada tot atât de elocventa sub acest raport, sunt manastirile si bisericile, pe care marii nostri voievozi le-au ridicat în semn de „multumita lui Dumnezeu” pentru victoriile ce le-au repurtat împotriva acelora care au îndraznit sa ne calce pamânturile si sa ne jefuiasca tara. Se poate spune ca cetatile noastre sunt o marturie vie a dragostei de glie si vitejiei oamenilor acestor locuri, tot asa dupa cum lacasurile noastre sfinte sunt o marturie a credintei si nadejdei lor în Dumnezeu. Din punct de vedere artistic si arhitectonic, istoricii, arheologii si criticii de arta au destule de spus atât despre Notre Dame (Paris), Sf. Petru (Roma) sau St. Paul (Londra), cât si despre manastirile noastre de la Putna sau Voronet, sau despre biserica noastra „Trei Ierarhi” de la Iasi.

Daca intr-adevar, de-a lungul istoriei noastre am fost aproape permanent în situatia de a tine o mâna pe coarnele plugului, iar o alta pe spada sau sabie, asta nu înseamna ca n-am stiut în acelasi timp care ne este adevarata menire pe aceste meleaguri. Lucrul cel mai de seama, care ne-a tinut pe toti în picioare aici, este ideea noastra de neam, cu radacinile adânci pe care aceasta le are în originea comuna, în aceeasi limba pe care o vorbim si în aceleasi obiceiuri vechi pe care le avem si le cultivam. „De aceea constituirea Tarii Romanesti (Muntenia) si a Moldovei se poate aprecia ca fiind cea mai cuprinzatoare si semnificativa realizare politica a societatii românesti medievale” .

De altfel, ideea a ceea ce am fost, a ceea ce suntem si a ceea ce trebuie sa fim în continuare pe aceste locuri, o vedem, printre altele, în gândurile si faptele lui Mircea cel Batrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Tepes, Stefan cel Mare si bineînteles în cele ale lui Mihai Viteazul, care în 1601 a reusit sa faca din Alba Iulia, capitala celor trei Tari Românesti unite, Muntenia, Transilvania si Moldova. Chiar daca pentru scurt timp, aceasta unire realizata de Marele nostru Voievod aducea, dupa 14 secole, în actualitate imaginea Daciei medievale, pentru istoria noastra nationala are o semnificatie din cele mai importante.

O alta pagina frumoasa, la inima noastra, a tuturor, se înscrie în istoria tarii noastre cu doua secole si jumatate mai târziu, Unirea Principatelor din 1859, Unirea dintre cele doua provincii românesti, Muntenia si Moldova, care au tinut sa arate astfel lumii întregi ca sunt una.