Teritoriul de stat

1. Natura juridică a teritoriului de stat

Teritoriul de stat este spaţiul geografic alcătuit din suprafeţele terestre, acvatice şi marine, din solul, subsolul şi spaţiul aerian asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă. Teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale naturale care condiţionează existenţa statului. Teritoriul defineşte limitele spaţiale ale existenţei şi organizării statale suverane constituind asfel o noţiune politico-juridică.

În legătură cu natura juridică a teritoriului de stat, de-a lungul timpului au fost formate o serie de teorii, între care cele patrimoniale care considerau teritoriul ca obiect al proprietăţii particulare (proprietatea monarhului), “teoria spaţială”, “teoria competenţei”, etc. esenţa acestei ultime teorii este de natură a reduce suveranitatea teritorială a statului la o competenţă locală.

În cazul statelor moderne, teritoriul lor prezintă următoarele caracteristici: este stabil – în sensul că este locuit de o colectivitate umană permanentă; este baza materiala a existenţei şi activităţii statului; este limitat prin frontierele statului, care limitează activitatea de guvernare a statului şi competenţa sa teritorială

În determinarea naturii juridice a teritoriului în dreptul internaţional este necesar să se pornească de la faptul că teritoriul constituie: a) spaţiul exercitării puterii suverane exclusive a statului; b) spaţiul înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare; c) obiectul suveranităţii permanente asupra resurselor şi bogăţiilor naţionale. O naţiune, un popor nu pot exista fără teritoriu. Aceasta apare ca expresie materială a supremaţiei, independenţei şi inviolabilităţii statului şi poporului care îl locuieşte.

1.1. Componenţa teritoriului statului

Teritoriul se compune din: spaţiul terestru, spaţiul acvatic şi spaţiul aerian.

1.1.1. Spaţiul terestru

Acesta cuprinde partea uscată (sol şi subsol) şi poate fi formată dintr-o singură întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de ape maritime, care formează un stat arhipelag (de exemplu, Indonezia, Filipine).

1.1.2. Spaţiul acvatic

Acesta este reprezentat de apele interioare (naţionale) şi marea teritorială. La rândul lor, apele interioare cuprind: cursuri de apă (fluvii, râuri, canale), lacuri, mări care se află în întregime pe teritoriul aceluiaşi stat, precum şi apele maritime interioare. În ce priveşte cursurile de apă, în afara celor situate în întregime pe teritoriul unui stat, există şi cursuri de apă care formează frontiera de stat între două sau mai multe state (denumite şi continue) şi cursuri care traversează teritoriile a două sau mai multe state (denumite şi successive).

Apele interioare făcând parte din teritoriul statului sunt supuse suveranităţii sale, ceea ce înseamnă că statul exercita asupra acestora jurisdicţia sa deplină, având dreptul de a reglementa, prin legi interne navigaţia, exploatarea hidroenergetică şi a resurselor naturale, măsurile de protecţie împotriva inundaţiilor, etc. Cât priveşte apele de frontieră, fiecare stat exercită drepturile sale suverane numai asupra sectorului de apă care se află pe teritoriul său, problemele care se pun în legatură cu navigaţia, cu exploatarea şi utilizarea resurselor acestora fiind, de obicei, reglementate prin acorduri încheiate între statele riverane.

Apele maritime interioare cuprind: apa portului, rada sa , golfurile şi băile interioare, precum şi apele maritime situate între ţărm şi limita interioară a mării teritoriale (în cazurile în care linia de bază a acestora nu coincide cu linia ţărmului).

Apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare până la linia care uneşte instalaţiile permanente făcând parte integrantă din sistemul portuar fiind supuse suveranităţii statului riveran. Acesta stabileşte regulile de intrare şi ieşire a navelor străine, condiţiile privind accesul, staţionarea şi activitatea acestora în apa portului şi, de asemenea, poate institui anumite restricţii. Statul riveran are dreptul să permită sau să interzică accesul navelor straine în porturile sale şi să stabilească porturile deschise pentru navele străine.

Referitor la statutul navelor şi echipajelor lor în apele porturilor străine, subliniem că regula generală este cea conform căreia aceste nave sunt obligate să respecte toate legile şi regulamentele statului riveran. Regulile aplicabile navelor străine sunt însă diferite, dupa cum nava straină este militară ( de război) sau comercială ori nave de stat afectate unor scopuri necomerciale.

Statutul navelor de război

În scopul asigurării securitaţii statului riveran, intrarea navelor de război străine în porturile sale se poate efectua numai pe baza unei autorizaţii prealabile din partea acelui stat care poate impune anumite restricţii (atât în legatură cu numărul navelor, cât şi cu durata staţionării lor în apele sale portuare) ori a unei notificări prealabile .În caz de fortă majoră (furtuni, avarii, etc.), navele de razboi pot intra într-un port străin fără autorizaţie.

Nava de război care se află în mod legal într-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicţie penală şi civilă, neputând fi sechestrată, confiscată sau recheziţionată. De acelaşi regim beneficiază şi navele de stat afectate unor scopuri necomerciale.

Statutul navelor comerciale

În apele portuare, nava comercială este supusă unei duble jurisdicţii: a statului de pavilion şi a statului riveran.