Testul poligraf - psihologie judiciară

R O L U L

TEHNICII “LIE DETECTOR” POLIGRAPH

ÎN INTEROGAREA CERCURILOR DE BĂNUIŢI

1. Scurt istoric şi evoluţie în materie

De-a lungul timpului progresele stiinţei şi tehnicii au fost privite cu scepticism iar inventatorii, pentru a-şi impune ideile au trebuit să depăşească obstacolele menite să-i oprească din drum. Descoperirea minciunii a pasionat oamenii încă din cele mai vechi timpuri şi i-a motivat în cercetările lor pentru elaborarea unui aparat care să ajute la depistarea comportamentului simulat.

În 1895 Caesare Lambroso experimenta “Hidrosfigmograful”, un aparat primitiv ce măsura variaţiile de puls cu ajutorul unui cilindru pe care era aplicat negru de fum, acesta fiind învârtit de un mecanism de ceasornic. W.M. Marston în 1917 încerca să depisteze minciuna înregistrand tensiunea sistolică iar Vittorio Benussi înregistrând modificările respiratorii.

Unul din marii precursori ai actualelor tehnici a fost psihologul germano-american Hugo Munsterberg, care s-a preocupat mult de problema martorilor şi a declaraţiilor lor veridice sau false. In acelasi an 1908, James MacKenzie, celebrul cardiolog briatnic, şi-a denumit aparatul “The Ink Polygraph” (poligraful cu inscriptor în cerneală), slujind drept model pentru J.A.Larson (devenit psihiatru din ofiţer de poliţie), care a construit apoi (1922) cardio-pneumo-psihograful reprezentând prima generaţie a poligrafului perfecţionat utilizat în zilele noastre.

În ţara noastră, tehnica poligraf a fost introdusă în anul 1976 de locot.psih. Tudorel Butoi care după un stagiu de documentare, pregătire în Iugoslavia foloseşte poligraful în cadrul Poliţiei Capitalei şi după anul 1990 ajută la elucidarea unor cazuri de criminali în serie, celebre la acea vreme (taximetriştii morţii, Stroe Adrian şi Pascu Nicolae) şi a altor numeroase cazuri.

Preocupările obiective ştiinţifice, îndreptate către detecţia stărilor de tensiune emoţională care evidenţiază disimularea adevărului, sunt de dată relativ recentă. Este cunoscut faptul că cercetările asupra poligrafului au aparut pentru prima oară în jurul anilor 1920 în S.U.A., izvorând din necesitatea practiceă a orientării anchetatorilor în dirijarea cercetărilor judiciare, ulterior poligraful “fiind amplu folosit în instrucţia penală” .

J. Pinatel - “El detector de metiras”, Mundo-Policial, nr. 25/1974, Buenos Aires, pag. 58.

Plecând de la faptul că disimularea adevărului (minciuna) este însoţită în mod obisnuit de unele schimbări fiziologice caracteristice reacţiilor emoţionale, “un numar de tehnicieni şi criminologi ca V. Benussi, H.D. Burtt, J.A. Larson, Summers, Keller, Reid, Inbau, pentru care lupta contra crimei se reducea adesea la o luptă între adevar şi minciună, dar preocupaţi de asemenea să stabilească nevinovaţia indivizilor acuzaţi pe nedrept, au facut cercetări şi au construit aparate amplificatoare şi înregistratoare capabile să traducă şi să studieze aceste fenomene interioare” .

Pentru diagnosticarea minciunii şi sincerităţii, V. Benussi a utilizat pneumograful. Problema pe care şi-a pus-o Benussi a fost dacă se schimbă respireţia când se minte, cu alte cuvinte dacă se pot preciza sau nu simptomele respiratorii pentru minciună. Tehnica utilizată de Benussi a constat în următoarele: Subiectului i se prezentau diferite bucăti de hârtie pe care erau imprimate cifre, litere sau imagini. El (subiectul) trebuia, într-un caz, să spună sau să citească corect ceea ce se găsea pe foaia de hârtie, iar în alt caz să declare semne care nu se găseau pe foaia de hârtie, simulând adevarul. Experienţele au fost făcute în prezenţa unei asistenţe compuse din experţi, al caror rol era acela de a observa atitudinea şi fizionomia subiectului şi de a conchide după impresiile lor dacă subiectul a minţit sau a spus adevărul. În acest timp, experimentatorul se ocupa de înregistrarea respireţiei subiectului. Pentru diagnosticare, experimentatorul s-a folosit numai de curbele respiraţiei. Rezultatele obţinute au fost din cele mai tipice: în caz de minciună, expiraţia era de mai lungă durată decât inspiraţia, iar în cazurile de sinceritate, dimpotrivă, inspiraţia era aceea care dura mai mult. Prin urmare, ceea ce permite diagnosticul nu este nici frecvenţa, nici profunzimea respireţiei, ci numai forma. Încercările făcute de subiecţi de a schimba în mod voluntar curba respireţiei au fost fără succes. Interesant de remarcat este însă faptul că aprecierea experţilor a fost justă în 50% din cazuri, ceea ce după Benussi se putea datora pur şi simplu întâmplării, pe câtă vreme diagnosticul bazat pe curbele respireţiei prezenta o exactitate de aproape 100%.

Experienţele lui Benussi au fost reluate cu mici modificări de H.D. Burtt. El a înregistrat însă, nu numai respireţia, ci şi presiunea sanguina sistolică. Concluzia la care a ajuns a fost că presiunea sanguină sistolică avea o mai mare valoare diagnosticală decât respiraţia. După Burtt, diagnosticul bazat pe respireţie este just în proportie de 73%, iar cel bazat pe presiunea sistolică în proporţie de 91% .

M. Sicot - “A la barre de l’Interpol”, Paris, 1961, pag. 170.

Al.Rosca . Metodologii şi tehnici experimentale în psihologie,Ed.Stiinţifică,Bucureşti,1971, pag. 127-128.

În S.U.A., primele cercetări se leagă de numele lui John A. Larson care, în colaborare cu profesorul de psihologie Robert A. Gesell, a realizat în 1920 un aparat poligraf portabil (instrument capabil să înregistreze în mod continuu 3 fenomene fiziologice - tensiune arterială, puls şi respireţie), pe care-l utiliza mai ales pe când lucra pentru poliţia din Berkley . Keller, care urmărise primele lucrări ale lui Larson, a construit în 1925 cu ajutorul Universităţii Netwestern, un poligraf îmbunătăţit, sub denumirea de “Keller Polygraph” (nedepăşind însă stadiul înregistrării parametrilor clasici: tensiunea arterială, pulsul şi respireţia). Cu acest aparat, el pune bazele poligrafului industrial .