TGD - relația dintre teoria generală a dreptului și filosofia dreptului

INTRODUCERE

sau

Ubi jus, ibi remedium

Unde se aplică legea numai acolo se face dreptate.

Dreptul e o ştiinţă socială, doarece obiectul său e să determine raporturiile dintre mebrii unei societăţi, aşa cum ele ar trebui să se desfăşoare, pentru ca convieţuirea – cerinţă fundamentală a intersului fiecărui individ – sa fie realizabilă.

Orice regulă, sub o sancţiune exterioară, tinde căre acest scop, e o regulă de drept, fie prevazută in vre’un text scris, fie neprevăzută, insă admisă de toţi.

Legea nu e decât o probă scrisă a unei părţi din drept ; ea fiind în imposibilitate de a cuprinde dreptul insuşi. Incercând să fie instrument al restabilirii Ordinii legea se face element definitoriu a ceea ce este just , la un moment dat, in scoietate.

Dar dacă dreptul e in aşa strînsă legătură cu starea socială, cea mai mică schimbare în societate aduce după sine o modificare a juridicului.

Dreptul apare astfel ca ceva extrem de mobil, insă in mobilitatea lui continuă se subînţelege mobilitatea ogranismului social .

Dreptul aplicabil este dreptul static, inţelegând prin drept static legea prevăzută de acesta in momentul alterării ordinii iniţiale. Lex proscipit, non rescipit.

Ordinea Socială este impusă si menţinută prin legi.

Pentru ca individul să fie partaş al colosului social este nevoit să respecte anumite reguli . Regulile impuse de social pentru menţinera ordinii trebuie sa fie in concordanţă cu vointa si ordinea interioara a individului.

Însa afirmînd libertatea eul este in acest „a-fi-in-sine” infirmiabil, pe cand in ceea ce este moral poate exista o opoziţie, caci aici individul este prezent ca o voinţă singulară .

Binele, ce impune ordinea, fiind universalul.

Voinţa este aici factor determinant, avînd insăşi distincţia intre binele singular si binele universal.

Universalitatea acestei voinţe libere pentru sine este o simpla raportare absolut conştienta de sine asupra sa. În singularitea sa, subiectul este in aceaşi măsură persoană.

In personalitate, confom lui Hegel, este subinteles ca eu, fiind complet determinat si finit din toate punctele de vedere sînt simpla raportare la mine, şi că, in finitate, eu mă cunosc ca ce este universal, finit si liber.

Pornind de la acesta premiza este prerogativ pentru ordine ca individul să’şi suprime o voinţă ce ii conferă un bine singular pentru a crea, menţine şi întreţine un bine universal, o Ordine.

Adevarul filosific consta in afirmarea că conceptul corespunde realităţii.

Un trup este realitatea, sufletul fiind conceptul. Suflet si corp trebuie insă să’şi fie potrivite.

Mortul incă reptrezintă o existenţă, insă una falsă, aceata fiind o existenţă- în- fapt lipsită de vre’un concept ; coprul neînsufleţit putrezând .

Pentru a coexista o lege trebuie să fie in concordanţă cu socialul si socialul să respecte legea.

Făcundu’se părtaş la Social, Invdividul se supune regulilor sale, ordinii impuse de ceilalţi membrii ai comunitaţii, subjugând instinctele si voinţa singulară vointei universale pentru a asigura un ”bine” universal .

Binele Universal este un element extrem de relativ, indefinibil mie .

Singura tentativă de a îl exprima, de a îl cuprinde intr’o definitie este a in a afrima că ordinea initială este o starea de fapt premergătoare vre’unui conflict .

Binele universal rămânînd a fi acel echilibru ce se regăseşte în şi prin Ordine .

Omul, ca zoon politikon, trebuie sa admita că libertatea individului işi are graniţa cand tulbură libertatea celulilat.

Definiţia kantină in care „limitarea libertăţii mele sau a liberului meu arbitru, aşa incât el să se poată acorda cu liberul arbitru al fiecăruia dupa o lege generală, este momentul principal” contine doar deteminarea negativă în care se menţionează limitarea.

Însă pozitivul îl conţine legea generală, o lege universală, o lege a raţiunii, un acord intre liberul arbitru al unui individ si al unui celuilalt.

Definiţia citată a dreptului cuprinde ideea răspîndită prin Rousseau după care baza substanţială şi ceea ce este prim trebuie să fie nu voinţa ca existând in şi pentru sine, raţională, nu spiritul adevărat, ci spiritul ca individ particular, ca voinţă a individului singular în propriul său liber arbitru.

Doctrina creştină ne invaţă că omul prin natura sa este rău.

Spiritual, omul este o fiinţă liberă care are curajul de a nu se lăsa determinat prin impulsuri ale naturii.