Timpul și Servituțile

Dreptul de servitute este un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată asupra unui imobil care are calitatea de fond aservit, constituit în favoarea proprietarului unui imobil vecin, având calitatea de fond dominant, dezmembrământ cu caracter indivizibil, care conferă titularului fondului dominant anumite prerogative, stabilite prin titlul de constituire asupra fondului aservit.

Din examinarea acestei definiţii se desprind principalele caractere periodice ale dreptului de servituţi şi anume:

- dreptul de servitute este un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată;

- dreptul de servitute este un drept real imobiliar;

- dreptul de servitute presupune existenţa a cel puţin două imobile învecinate aparţinând unor proprietari diferiţi;

- dreptul de servitute este un accesoriu al dreptului de proprietate privată asupra fondului dominant;

- conţinutul dreptului de servitute nu este predeterminat de lege, ci este stabilit chiar prin titlul de constituire;

- dreptul de servitute are un caracter perpetuu;

- dreptul de servitute este indivizibil

Servituţile sunt susceptibile de numeroase clasificări.

După modul lor de constituire, servituţile se împart în trei mari categorii: servituţi naturale, servituţi legale şi servituţi stabilite prin fapta omului. După obiectul lor, servituţile se clasifică în servituţi pozitive şi servituţi negative.

În funcţie de conţinutul lor periodic, avem servituţi care sunt doar modalităţi de limitare a exercitării dreptului de proprietate privată imobiliară în raporturile de vecinătate, servituţi care permit titularului fondului dominant să îşi lărgească sfera de exercitare a dreptului său, cu limitarea corespunzătoare a exercitării dreptului de proprietate asupra fondului aservit şi servituţi care permit titularului fondului dominant să exercite aprţial anumite prerogative din conţinutul periodic al dreptului de proprietate asupra fondului aservit.

În funcţie de caracterul raporturilor dintre cele două fonduri, sunt servituţi cu caracter unilateral şi servituţi cu caracter bilateral.

În funcţie de natura fondului dominant, servituţile se împart în servituţi urbane şi servituţi rurale.

În raport cu modul de exercitare, servituţile se clasifică în servituţi continue şi servituţi necontinue, iar în raport cu manifestarea lor externă, servituţile pot fi apărute şi neapărute.

Este de observat că deşi servitutea este stabilită în favoarea unui imobil, în definitiv ea profită tot unei persoane, anume proprietarului sau posesorului fondului în favoarea căruia a fost stabilită. Totuşi servitutea nu are un caracter personal, ca uzufructul, deoarece beneficiul pe care stăpânul fondului îl are din exercitarea servituţii, este o simplă consecinţă a calităţii sale de proprietar sau posesor al fondului.

Servituţile formează o vastă categorie de drepturi. Deşi sunt numeroase, ele prezintă caractere comune, deoarece sunt drepturi asupra lucrului altuia.. Dacă servitutea constituie apriori o relaţie asimetrică între două fonduri, în sensul că pentru o servitute dată – A constituind fondul aservit şi B fondul dominant – rolurile nu sunt permutabile, ea reprezintă de asemenea o valoare, un drept pentru titularul său şi se înscrie în patrimoniul său, ca un drept real, imobiliar, accesoriu perpetuu şi indivizibil. Cu toate acestea nu implică faptul că ea ar constitui o relaţie ierarhică, adică, servitutea nu stabileşte nicio proeminenţă a unui fond asupra altui fond, acesta nu împiedică a se scoate în evidenţă dezmembrarea utilităţilor şi a valorii fondului servant, pe de o parte, şi calitatea şi valoarea fondului dominant, pe de altă parte, ceea ce conduce la ideea că servituţile reale stabilesc raporturi de inegalitate periodică în comunitatea de vecinătate.

Naşterea dreptului de servitute este guvernată de principiul libertăţii de constituire a servituţilor, principiu înscris în prevederile art. 620 alin 1 Cod Civil şi că acest drept, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, se poate constitui prin convenţie şi prin destinaţia proprietarului, iar când este vorba de servituţi continue şi aparente naşterea poate avea loc şi prin prescripţia de 30 de ani.

Timpul este unul din marii stăpâni ai dreptului; el este un stăpân ambiguu: atât eroziv şi iritant (el distruge), static (dreptul este conservator), cât şi dinamic (dreptul este modificator). Este un stăpân pe care îl dirijezi, deoarece efectele sale depind de folosinţa care i se dă.

Scurgerea sa nu este creatoare decât dacă la durata sa se adaugă activitatea umană; astfel, prescripţia este achizitivă când scurgerea timpului face să se dobândească un drept. Dimpotrivă, scurgerea sa este distructivă, dacă la durata sa se adaugă inactivitatea: prescripţia este extinctivă când scurgerea timpului face să se piardă un drept.