Tipuri de comunicare

I. CONSIDERAŢII GENERALE

Comunicarea poate fi formal definită ca orice proces prin care premisele decizionale sunt transmise de la un membru al unei instituţii la altul. Comunicarea însoţeşte activitatea instituţiilor publice, contribuind la realizarea în bune condiţii a acesteia.

Prin însăşi natura ei, instituţia publică depinde de comunicare:

- comunicarea între diferitele niveluri ale instituţiei publice;

- comunicarea pe acelaşi nivel;

- comunicarea între instituţia publică şi executivul social;

- comunicarea între instituţia publică şi autoritatea politică;

- comunicarea în mediul social;

Devine din ce în ce mai importantă atât pentru administraţie, cât şi pentru clienţii acesteia – contribuabili, cetăţeni, grupuri de interese, autoritatea politică -, dezvoltarea canalelor de comunicare cu “lumea de afaceri”.

Formele principale prin care se concretizează acest tip particular de comunicare sunt:

• publicitatea – prin mass-media sau prin propriile materiale publicitare;

• sponsorizările – finanţarea activităţilor culturale sau sportive;

• mecenatul – ajutor financiar sau logistic acordat artiştilor, organizaţiilor umanitare sau non-profit;

• articole care prezintă organizaţia în publicaţiile de specialitate;

• organizarea de standuri la târguri şi forumuri;

• organizarea de zile ale porţilor deschise;

• acţiuni de consiliere şi ajutorare a altor instituţii, similare (dar care în mod real nu sunt concurenţiale) prin detaşarea temporară de personal.

Exista aşadar, o multitudine de forme de promovare a imaginii, valorilor sau serviciilor specifice instituţiei publice. Cea mai eficientă şi mai ieftină formă de promovare este însă, cel mai adesea, ignorată. Ea se află la îndemâna tuturor funcţionarilor şi constă în reliefarea permanentă a aspectelor pozitive ale organismului public din care fac parte, cu ocazia contactelor cu mediul extern, fie acestea personale sau profesionale. Ideea este că fiecare funcţionar public îşi poate asuma fără probleme rolul de comunicator extern, mesajul său fiind centrat pe seriozitatea, eficienţa şi calitatea de care dă dovada instituţia. Acest lucru presupune ca funcţionarul public să ştie ( ceea ce ţine de eficienţa comunicării interne ), să creadă, (este vorba de coerenţa dintre discursul pe care îl afişează şi acţiunile sale concrete), şi să vrea (adică să simtă nevoia să vorbească despre instituţia de administraţie publică, ceea ce trimite la ideea de motivaţie).

Clasificarea tipurilor de comunicare

În viaţa de zi cu zi comunicăm cu diferite persoane în situaţii dintre cele mai diverse, de la cele informale la cele formale. Şi nu de puţine ori, chiar dacă obligaţiile profesionale ne asaltează, găsim răgazul pentru un dialog, fie şi succint, cu noi înşine, ascultându-ne vocea interioară. Putem spune, astfel, despre comunicare că se construieşte pe relaţii şi că presupune diferite forme.

Tipurile de relaţii pe care se poate construi comunicarea sunt:

- directe: într-o formă interpersonală, cu adresă precisă şi schimb reciproc de mesaje;

- indirecte: când comunicarea se face fără adresă la persoană, în forma producţiilor mass-media, a comunicatelor de presă, conexiunea manifestându-se ulterior pe căi mediate.

Pornind de la specificul acestor tipuri de relaţii comunicarea cunoaşte diferite forme. Astfel, pe baza relaţiilor directe se pot structura următoarele forme de comunicare:

- comunicarea intrapersonală;

- comunicarea interpersonală;

- comunicarea de grup;

- comunicarea publică.

Pe baza relaţiilor indirecte se pot distinge:

- comunicarea mediată tehnologic;

- comunicarea de masă.

În literatura de specialitate această clasificare este întregită prin distincţia care se face între:

- comunicarea verbală;

- comunicarea scrisă;

- comunicarea nonverbală.

Cunoaşterea tipurilor de comunicare este deosebit de importantă întrucât fiecare din acestea constituie resurse care pot contribui la optimizarea relaţiei funţionar public-comunitate.

II. COMUNICARE INTRAPERSONALĂ ŞI COMUNICARE INTERPERSONALĂ

1. Comunicarea intrapersonală

Comunicarea intrapersonală se petrece în interiorul fiecărui individ în parte, implicând gânduri, sentimente, modul în care ceilalţi sunt percepuţi şi percepţia de sine. Fiind centrat pe sine în cazul acestui tip de comunicare individul este atât expeditor, cât şi destinatar. Este întâlnirea individului cu sine – momentele de autoanaliză, convorbirile de seară, din ceasul de taină al fiecăruia. Este comunicarea din faţa oglinzii minţii, când în jur este linişte şi individul s-a regăsit după o experienţă de excepţie, traumatizantă sau dimpotrivă. Comunicarea interpersonală, susţine Mihai Dinu (în lucrarea „Comunicarea”, Bucureşti, Editura Algos, 2000, p. 77), nu presupune cu necesitate codificarea şi decodificarea mesajelor, deoarece acestea nu sunt nevoite să străbată un spaţiu fizic, ci doar unul mintal. Totuşi nu se poate renunţa la cuvinte, iar atunci când omul crede că a stat de vorbă cu sine fără să-şi numească gândurile sau sentimentele, planurile ori grijile s-a aflat doar într-o stare de precomunicare sau de postcomunicare. A nu comunica prin cuvinte la întâlnirea cu tine înseamnă doar a te relaxa, în acest caz comunicarea fiind înlocuită cu odihna sau cu plăcerea, uneori chiar cu iluzia comunicării.