Tipuri de discurs juridic - Discursul juridic persuasiv - Pledoaria

Introducere

În actul de justiție, procesul de comunicare în cadrul căruia se formulează și se transmite dicursul juridic este complex. El presupune o diversitate de competențe, o adecvare situațională și stilistică. Competențele profesionale includ cunoștințe de specialitate, dar și de cultură juridică, de cultură generală, deprinderi și abilități practice profesionale. În oratoria judiciară, avocatul și discursul său sunt elemente-cheie. În discurs (pledoarie) se observă competența lingvistică, socioculturală, enciclopedică, a avocatului. Numit generic ars dicendi, discursul juridic argumentativ (persuasiv) presupune un număr mare de acte de vorbire realizate la intervale distincte, la care participă completul de judecată și auditoriul.

Pentru a deveni un avocat bine pregătit este esențial de a înțelege felul de prezentare a unei cauze în fața instanței de judecată. Odată ce avocatul înțelege și însușește etapele procesului de judecată, el va putea prezenta cu măiestrie faptele importante și legea aplicabilă pentru a convinge partea terță invitată să hotărască cauza în favoarea clientului său.

Procesul de învățare a abilității de prezentare a unei cauze în fața instanței este asemănător învățării oricăror altor abilități, cum ar fi, abilitățile de a juca fotbal. Persoana trebuie mai întâi să învețe regulile jocului și doar după ce a învățat regulile respective, și cu multă practică, ea poate deveni un jucător de frunte. Acesta nu este un proces de învățare al regulilor, dar necesită gândire suplimentară. Prezentarea unei cauze în fața instanței este un proces creativ. Totuși, trebuie să precizăm faptul că există anumiți vorbitori ai limbajului juridic, avocații de exemplu, uneori și magistrații sau procurori, care apelează frecvent la funcția persuasivă a limbajului, în special cu ocazia susținerii pledoariei, adică expunerii concluziilor asupra fondului.

Prin urmare, putem vorbi despre trei forme ale limbajului juridic: limbajul normativ, care este specific legiuitorului, limbajul judiciar, întrebuințat îndeosebi în activitatea organelor jurisdicționale civile, penale, administrative etc., și limbajul juridic persuasiv, frecvent dedicat pledoariei avocatului.

Limbajul normativ impune un stil sobru, caracterizat fiind prin monosemie și monoreferențialitate, calități exprimate sugestiv prin „le style de loi este la loi meme” - stilul legii este însăși legea. De asemenea, caracteristică limbajului normativ este firava graniță dintre enunțurile constatative și cele performative, deoarece aproape toate enunțurile constatative pot fi exprimate și sub formă performativă.

Limbajul judiciar este utilizat în activitatea judiciară de către avocați, magistrați sau alți participanți la actul juridic, la procesul civil sau penal. Acesta se folosește, pe lângă termenii preluați din fondul limbajului normativ, de o serie de termeni ale jurisprudenței sau ale doctrinei juridice (literatura de specialitate), cum ar fi acțiunea civilă - adică în sensul de cerere de chemare în judecată, note de ședință - acele înscrisuri în care părțile își expun punctele de vedere, sau instanța supremă - pentru Înalta Curte de Casație și Justiție. Și acest tip de limbaj ilustrează granița subțire dintre stilul descriptiv, constatativ și încărcătura sa ilocuționară.

Limbajul juridic persuasiv

Prin urmare, funcția persuasivă a limbajului legal se regăsește în cadrul discursului juridic, reprezentând un atu al avocatului și, într-o oarecare măsură, al magistratului procuror, fiind valorificată intens în pledoarie.

Ca specie a discursului juridic, pledoaria este un discurs argumentativ, o „expunere orală făcută de avocat în fața instanțelor judecătorești, pentru apărarea cauzei uneia dintre părțile implicate în proces” . Ca expunere liberă, pledoaria este un act unic, un discurs direct (face to face), și persuasiv (urmărește să convingă auditoriul, să determine o convingere. Avocatul pledează, în mod obișnuit, pentru client, pentru completul de judecată și pentru auditoriu. Argumentarea este un act prin care avocatul își pune în valoare cunoștințele juridice, tehnice, logica, raționamentul, demonstrația, precum și oratoria.

Argumentarea presupune talent intelectual, pentru că în demersul său, avocatul face analiza, sinteza, compararea și interpretarea faptelor, pentru convingerea auditoriului. Argumentarea vizează „o luare de poziție”, „adeziunea la anumite idei considerate adevărate”. Ideile și raționamentele juridice trebuie „să reflecte drumul spre adevărul cauzei și, implicit, spre soluționarea litigiului”. Cunoașterea legislației și stabilirea obiectului procesual sunt esențiale în dosarul cauzei, pentru a identifica punctele forte și punctele slabe ale adversarului, faptele relevante și concludente, mijloacele de probațiune, soluționarea problemelor de drept. Prin cele susținute, avocatul trebuie să ofere ceea ce corespunde speței, naturii procesului, în funcție de particularitățile sale individuale.

Numeroase pledoarii sclipitoare sau modele de oratorie scântâietoare sunt consemnate în arhive, unde figurile de stil folosite cu moderație și inteligență dau nota finală de originalitate și rafinament unui discurs juridic de rang înalt, ce vizează atât informarea, dar mai ales persuadarea auditoriului. Specifice acestor discursuri juridice sunt acele celebre verbe performative - declar, vă avertizez, susțin, mă opun, solicit, etc, însoțite de o anumită topică, intonație sau accent, precum și de un limbaj corporal mai mult decât sugestiv: brațele deschise, degetul ridicat acuzator, etc.