Transmisiunea dreptului de marcă

Marca este un semn distinctiv, care reflecta si permite o diferentiere a produselor. Aceasta diferentiere poate fi obiectiva sau subiectiva.

Marca îsi exercita, în prezent, foarte adesea actiuni asupra alegerii cumparatorului, nu numai prin faptul ca reprezinta o garantie de calitate, dar si prin aceea ca are si semnificatia unei oferte de servicii dupa vânzare, oferta care nu exista în cazul produselor anonime.

Legea româna consacra principiul transmisibilitatii, atât totala cât si partiala a dreptului la marca.

Daca marca este considerata o garantie a calitatii produselor pe care se aplica sau la care se ataseaza, apare firesc ca ea sa nu poata fi detasata de întreprindere. Produsele unei alte întreprinderi careia i s-ar transmite marca ar fi inevitabil de o alta calitate decât ale titularului initial al marcii.

Controverse cu privire la transmisibilitatea marcii, independent de întreprindere ale carei produse le identifica, au existat si în dreptul nostru.

Legiuitorul nostru a rezolvat si problema protectiei consumatorilor care a servit totdeauna drept principalul argument adversarilor transmisibilitatii libere a marcii punând în sarcina beneficiarului transmisiunii obligatia de a asigura mentiunea calitatii produselor, lucrarilor sau serviciilor la care se refera marca.

Pornind de la natura speciala a dreptului la marca J. Kohler a ajuns la concluzia inadmisibilitatii transmiterii marcii altfel decât împreuna cu întreprinderea ale carei produse este menita sa le identifice. Aceasta concluzie constituie substanta principiului denumit al conexitatii marcii.

Jurisprudenta a început prin a valida procedeele de eludare al

principiului conexitatii si în primul rând procedeul radierii marcii

cedentului urmata de un nou depozit al aceleiasi marci, pe numele

cesionarului. ^ «

Necesitatea de a admite cesiunea libera a marcii a devenit si mai puternica odata cu dezvoltarea fenomenelor de concentrare a capitalului si formarea concernelor si holdingurilor.

a) Cesiunea . Drepturile cu privire la marca pot fi transmise prin cesiune, independent de transmiterea fondului de comert, în care aceasta este încorporata.

Sub sanctiunea nulitatii cesiunea trebuie facuta în scris si semnata de partile contractante.

La cererea persoanei interesate si cu plata taxei prevazute de lege, OSIM înscrie cesiunea în Registrul National al Marcilor si o publica în Buletinul Oficial de Proprietate Industriala.

Cesionarul dobândeste totalitatea dreptului cedentului titular al marcii care, dupa efectuarea cesiunii, devine unitara în raporturile privitoare la marca. Marca poate forma obiect de cesiune nu numai totala ci si partiala.

Cesiunea unei marci ca si aceea unui brevet, poate îmbraca forma aportului în societate. Ea se întâlneste însa mai rar decât în cazul brevetelor.

Prin contractul de cesiune cesionarul este subrogat în drepturile cedentului.

Acesta din urma nu va mai putea exercita actiunea în contrafacere decât pentru fapte anterioare cesiunii, introducând însa în cauza pe cesionar, întrucât în cazul procesului s-ar putea pune problema validitatii marcii transmise. r

Prin aplicarea regulilor în materie de vânzare, cedentul este considerat a avea o obligatie de garantie fata de cesionar.

b) Cesiunea fortata . Transmisiunea marcii poate îmbraca forma

unei cesiuni voluntare, si a unei cesiuni fortate. Problema se pune în cazul

executarii silite si a aplicarii unor masuri de expropriere .

Jurisprudenta a fost favorabila cesiunii fortate a marcii, ca accesoriu al unei întreprinderi sau al unui fond de comert.

Problema validitatii cesiunii fortate separate a marcii este asadar o problema de fapt care se rezolva potrivit acelorasi reguli dupa care se apreciaza validitatea cesiunii libere si în primul rând de modul în care este asigurata protectia consumatorilor.

c) Regimul vechilor marci germane . Dupa cel de-al doilea Razboi

Mondial, problema sortii marcilor germane, care prin acordurile de la

Potsdam, au fost puse sub sechestru ca bunuri inamice, a dat nastere la

numeroase discutii si a fost rezolvata diferit în tarile în care ea s-a pus.

Problema vechilor marci germane s-a pus si în tara noastra si a fost transata prin dispozitiile art. 35 al Legii Marcilor din 1967. Din dispozitiile aceste legi rezulta ca marcile titularilor germani au fost expres incluse în notiunea de bunuri care au facut obiectul masurilor prevazute de Legea nr. 5/1945.

Unii din fostii titulari ai marcilor care au facut obiectul celor doua transmisiuni au sustinut ca drepturile statului român asupra marii majoritati a marcilor în discutie s-au stins în intervalul care s-a scurs din 1954, data dobândirii lor si 29 decembrie 1967, data intrarii în vigoare a art. 35 din legea marcilor mentionata.