Transplantul de organe și țesuturi

Stabilirea necesitatii si oportunitatii înlocuirii unui organ. De regula, la o prima aproximare, atentia este cu deosebire concentrata asupra donatorului, mai ales în cazul prelevarilor de inima, si culmineaza cu actul chirurgical al transplantului. Realitatea este – de altfel de nimeni contestata – ca nu mai putin complexe, mai delicate si mai susceptibile de riscuri sunt deliberarile având ca obiect necesitatea si oportunitatea efectuarii transplantului.

Virtualul receptor al unui organ prelevat nu este – cum poate fi lesne înteles – un “pacient obisnuit”, el este un bolnav care a trecut printr-o suferinta îndelungata, cu un sistem bio-psiho-fizic dereglat, alarmat de situatia sa si poate resemnat în fata unui inevitabil deznodamânt, un om asupra caruia s-au încercat o multitudine de procese terapeutice si care, pe masura ineficacitatii, i-au afectat direct proportional coeficientul de optimism, un organism intoxicat de medicatie insistenta si îndelungata; el este un pacient ce urmeaza sa fie implicat într-un act medical de anvergura, unul care stie ceva despre riscurile actului si frecventa lor, unul pentru care oferta de a i se face un transplant echivaleaza cu atentionarea punerii în opera a unei ultime solutii. Un astfel de om trebuie sa aiba puterea sa înteleaga, sa accepte si sa spere. O va avea, daca medicul însusi va avea puterea de a-l convinge si de a-i da speranta; si nu una iluzorie, de circumstanta, ci una reala.

Transplantarea de tesuturi si organe umane precizeaza expresii verbis. Operatia se poate efectua numai daca este singura în masura sa asigure salvarea sanatatii sau integritatea corporala a primitorului. În orice altfel de împrejurari, pentru orice alte considerente si urmarind orice altfel de scop decât cele aratate, operatiunile de transplant nu sunt permise. În masura în care ele totusi s-ar savârsi, ignorându-se conditiile, criteriile si scopul ce rezulta cu limpezime din Lege, ar atrage bineînteles raspunderea penala a persoanelor vinovate si, subsidar, cea civila, pentru fapte incriminate, savârsite, dupa caz, din cula sau cu intentie. Tocmai de aceea, deliberarea asupra necesitatii si oportunitatii efectuarii transplantului apartine nu unei singure persoane, ci, potrivit legii, unor comisii special constituite de conducerea spitalului.

Încercând o sinteza a ceea ce literatura de specialitate a evidentiat drept conditii minime pentru ca cineva sa fie apt de a primi o grefa, acestea ar putea fi considerate urmatoarele: în contextul esecului altor terapii, organul care urmeaza sa fie înlocuit sa prezinte tulburari grave si ireversibile; pacientul sa nu aiba alte organe sau aparate tarate, lipsa unor boli de sistem; pacientul sa aiba un echilibru psihic corespunzator; sa-si dea consimtamântul pentru efectuarea transplantului, iar acest consimtamânt sa fie liber, interventia sa aiba sanse ecidente de succes; actul interventiei sa urmareasca un scop stiintific; tesutul sau organul sa fie cedat, nu negociat; familia bolnavului sa colaboreze pentru realizarea unei ambiante propice efectuarii transplantului; când donatorul a decedat, momentul mortii sa fie indubitabil si strict verificat stiintific; ambianta sociala sa fie stimulativa pentru efectuarea transplantului; actul terapeutic sa raspunda solidaritatii umane. S-ar cuveni, poate, sa mai adaugam ca interventia trebuie sa fie realizata de catre persoane competente si autorizate, în unitati medicale anume desemnate în acest scop si folosindu-se metode si mijloace adecvate.

O conditie esentiala si indispensabila pentru efectuarea transplanturilor de tesut si organe umane este obtinerea consimtamântului scris – forma unei declaratii – al patrimoniului, dat în prezenta medicului-sef al sectiei în care este internat si a doi martori. În cazul în care primitorul este în imposibilitatea de s-si da consimtamântul, aceasta poate fi dat în scris de catre unul din membrii familiei, în urmatoarea ordine: sot, parinte, copil, frate sau sora. Pentru persoane puse sub interdictie, consimtamântul poate fi dat de parinti sau tutore, dupa caz. Pentru minori, consimtamântul se poate da de parinti sau ceilalti ocrotitori legali ai acestora.

Consimtamântul poate fi dat numai dupa ce medicul a informat primitorul sau celelalte persoane îndreptatite sa suplineasca lipsa de consimtamânt a primitorului asupra eventualelor riscuri de ordin medical.

Selectionarea donatorilor si prelevarea de tesuturi si organe. Fara a minimaliza si – cu atât mai grav – fara a ignora spectrul incidentelor medicale si etico-juridice polarizate în jurul beneficiarului de transplant, complexitatea medicala si juridica este mai ridicata – este maxima – atunci când avem în vedere situatia donatorului si procesul însusi de prelevare. Unele probleme sunt comune – cum s-a putut observa – cu cele ale beneficiarului de transplant, deci nu vom reveni asupra lor. Altele sunt însa exclusive donatorilor si actului prelevarii. Asupra unora dintre acestea vor starui în mod deosebit.

Prelevarea de tesuturi si organelor în vederea transplantarii se poate face, potrivit legii, de la persoane în viata, daca nu exista un pericol pentru viata donatorului si daca donatorul si-a dat consimtamântul scris sub forma unei declaratii. De asemenea prelevarea se poate face de la decedati, daca donatorii si-au dat consimtamântul în timpul vietii sau, în lipsa acestei dispozitii pentru cauza de moarte si a unei oponente scrise a persoanei – facute în timpul vietii – fata de orice intentie de prelevare, daca exista consimtamântul unuia dintre membrii de familie, precizati de lege si în ordinea acestei precizari.

Noua lege din România prevede (Cap. II, art. 8) obligativitatea confirmarii medicale a momentului mortii cerebrale. Prelevarea se face în acest caz cu consimtamântul membrilor majori ai familiei (sot, parinte, copil, frate sau sora).

Daca persoana posesoare cartii de donator, decedata, a exprimat în scris, în timpul vietii, dorinta de a dona un organ, nu mai este necesar consimtamântul familiei.

Medicii care constata moartea cerebrala, pe de o parte, si cei care efectueaza prelevarea sau transplantul, pe de alta parte, trebuie sa faca parte din unitati functionale distincte.

Conform legii, criteriile de diagnostic pentru confirmarea mortii cerebrale sunt:

– Examen clinic;

– starea de coma profunda, flasca, areactiva;

– absenta reflexelor de trunchi cerebral (în mod special absenta reflexelor fotomotor si comeean);

– Absenta ventilatiei spontane;

– doua trasee EEG, efectuate la 6 ore, care sa ateste lipsa electromagneziei corticale.

Diagnosticul de moarte cerebrala va fi stabilit de anestezisti reanimatori diferiti sau de un anestezist reanimator si un neurolog sau un neurochirurg prin doua examinari la un interval de 6 ore.

Mai trebuie mentionat ca peste tot în lume notiunea de moarte biologica este integrata oficial celei de moarte cerebrala.

Desi, de regula actele de titlu gratuit – cum esentialmente sunt si cele prin care se consimte la prelevare, au ca atribut definitoriu irevocabilitatea, donatorul având posibilitatea de a reveni oricând asupra consimtamântului dat, daca, fireste, odata declansat ori odata savârsit procesul prelevarii, revenirea nu a devenit imposibila. În prezenta mai multor manifestari de vointa succesiva – si poate chiar contradictorii –, va avea eficacitate ultima dintre acestea.

Conform noii legi din România (Cap. I, art. 4), se interzice divulgarea oricarei informatii care ar permite primitorului identificarea celui care a donat un tesut sau organ.