Tratatul asupra Uniunii Europene și Politica Socială

I.Tratatul asupra Uniunii Europene

1.1 Repere istorice

1.2 Reforma Instituţiilor Comunitare

După desfăşurarea revoluţiilor anticomuniste din partea captivã a Europei produse în cursul anului 1989, statele care porniseră din 1957 pe drumul unificării europene s-au arătat în mare măsura nepregătite sã-şi asume din mers marile provocări politice şi economice cu care s-au văzut brusc confruntate. În pofida deschiderii către aderarea fostelor state satelite ale Moscovei, noua construcţie a Uniunii Europene, fondatã după 1992, a intrat într-o profundã crizã de identitate şi de evoluţie, diferitã faţã de perioadele de inerţie organizaţionalã sau de impas economic din trecut. Nici ratificarea Tratatului de la Amsterdam, în urma îndelungatei Conferinţe Interguvernamentale care urma sã genereze un profil radical primenit şi consolidat al noii Europe, nu a fost de naturã sã deblocheze —criza instituţionalã cu care cei 15 n-au încetat sã se confrunte. Totuşi, au apărut semnele unei voinţe politice a majorităţii actorilor importanţi din cadrul UE, cu excepţia previzibilã a Marii Britanii.

Extinderea Uniunii Europene la 27 de ţări, prefigurată încă din anii 90, nu are precedent în privinţa numărului de ţări şi nici a schimbărilor pe care le implică. Extinderea Uniunii Europene reprezintă deci o provocare atât pentru ţările membre UE, cât şi pentru ţările candidate.

1. REPERE ISTORICE:

Primii paşi în construcţia europeanã au avut loc în urmã cu aproape 50 de ani, o datã cu semnarea Tratatului de la Paris (1951) prin care s-a înfiinţat Comunitatea Europeanã a Cărbunelui şi a Oţelului prin voinţa comunã a şase membri fondatori: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Apoi, prin Tratatul de la Roma (1957), aceste şase ţãri au hotărât crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Au fost necesari 16 ani pentru a se realiza prima extindere a Comunităţii Economice Europene de la şase la nouă membri (1973: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie), după care procesul de integrare s-a accelerat. Comunitatea Europeanã a avut o evoluţie dinamicã, înregistrând unele schimbări şi perfecţionări la nivel organizatoric şi instituţional. Cele mai importante evenimente ale anilor 80 pentru integrarea vest-europeană le-au constituit extinderea de la 9 la 12 membrii şi crearea Pieţei Unice Europene.

Deşi prevăzută chiar prin Tratatul de la Roma, Piaţa Unicã a fost impulsionată în mod deosebit de Jacques Delors începând din 1985, când acesta a devenit preşedintele Comisiei Europene. La Summit-ul de la Luxemburg ce a avut loc la numai şase luni după iniţiativa lui Delors, în decembrie 1985, s-a adoptat Actul Unic European, intrat în vigoare în iunie 1987.

Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut sub numele de Tratatul de la Maastricht a fost semnat la 7 februarie 1992 de miniştrii Afacerilor Externe şi de Finanţe ai celor 12 ţãri membre.

Particularitatea acestei noi faze constă nu numai în modificarea conceptului de Comunitate Europeană în cel de Uniune Europeană, dar şi în extinderea integrării de la domeniul economic la cel monetar şi politic.

Obiectivele Uniunii stipulate în Tratat sunt:

- promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare, cu o monedã unicã;

- punerea în practicã a unei politici externe şi de securitate comune, cu definirea în timp a unei politici de apărare comunã. Uniunea Europeanã dispune de un cadru instituţional unic, format din instituţiile comunitare şi Consiliul European;

- tratatul asupra Uniunii Europene abordează nu numai domeniile economic, monetar , politic, ci şi cultura, învăţământul şi socialul. Conceptul de dialog social, care fusese introdus de Actul Unic European, a fost definit de Art. 3 al Protocolului Social de la Maastricht. Se considerã cã prin aceste texte s-a înregistrat un progres evident către o politicã socialã europeanã, dar Europa se aflã încă departe de uniunea socială.

Obiectivele Uniunii sunt prevăzute a fi atinse potrivit condiţiilor şi ritmurilor stipulate de Tratat, cu respectarea principiului subsidiarităţii, aşa cum a fost el definit în Art. 3B al Tratatului instituind Comunitatea Europeanã.

Instituţiile Uniunii Europene desemnate sã realizeze obiectivele (Art. 7) în limita puterilor conferite prin Tratat sunt:

- Parlamentul European;

- Consiliul European;

- Comisia Europeanã;

- Curtea de Justiţie;

- Curtea de Conturi.

Consiliul şi Comisia sunt asistate de Comitetul Economic şi Social, precum şi de Comitetul Regiunilor, ambele având rol consultativ.