Tratatul de Instituire a unei Constituții pentru Europa

1. Aspecte introductive

Dreptul comunitar, apărut iniţial ca un grup de norme juridice ce reglementau modul de organizare şi funcţionare a celor trei comunităţi Europene , tinde, astăzi, să se transforme într-un drept al Uniunii Europene.

Procesul a început cu Tratatul de la Maastricht(1992) , a continuat apoi cu cele două tratate de revizuire a acestuia, de la Amsterdam (1997) şi Nisa (2000), spre a culmina cu “Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa”, adoptat la Bruxelles, de către Consiliul European, în iunie 2004 şi semnat la Roma, la 29 octombrie 2004.

Dreptul comunitar se deosebeşte de dreptul intern al statelor, care este creaţia unui singur stat, ca şi dreptul federal, creat de organele federale. El nu face parte din dreptul internaţional public, chiar dacă îşi are izvorul principal în tratatele comunitare, tratatul fiind prin definiţie un act normativ (un contract normativ) ce aparţine dreptului internaţional public. Dreptul comunitar prezintă elemente specifice, care îi conferă “ o fizionomie propie, ce împrumută, într-adevăr, o serie de elemente şi trăsături de drept internaţional public, dar şi reglementări ce ţin de dreptul constituţional ori de mecanisme prin care este structurată repartiţia competenţelor în cazul unor state federale”.

Este cunoscut faptul că, dreptul comunitar are la bază două categorii de izvoare : izvoarele principale (tratatele de constituire a comunităţilor, convenţiile şi protocoalele anexate, acordurile de aderare a altor state, tratele de modificare ulterioară a tratatelor iniţiale, convenţiile încheiate între statele membre şi terţe state) şi dreptul derivat, format din actele normative elaborate de instituţiile comunitare în baza abilitării lor de către tratatele constitutive. Datorită numărului mare de asemenea acte, dreptul derivat constituie o sursă importantă a dreptului comunitar”.

Dreptul comunitar a creat o nouă ordine juridică, în favoarea căreia statele membre ale Comunităţii Europene îşi limitează suveranitatea în anumite domenii prevăzute de tratatele comunitare.

Având în vedere convingerea unor autori , această ordine juridică prezintă anumite caracteristici, ele fiind structurate astfel:

• Este o ordine juridică bazată pe un sistem normativ complex şi original;

• Ea constituie mijlocul principal de realizare a integrării comunitare;

• Ea stabileşte repartizarea competenţelor între Comunitate şi statele membre.

2. Federalismul şi Uniunea Europeană

Termenul de “uniune” nu este nou în ştiinţele juridice şi politice. El este utilizat, mai ales, pentru a denumi “ structura de stat” ca element al “formei de stat”.

Analizând forma de stat prin prisma structurii de stat, se are în vedere existenţa unei singure unităţi statale denumită Teoria generală a statului şi dreptul de stat simplu (sau unitar), sau a mai multor state unite în cadrul unei federaţii de state, denumită stat compus.

Statul unitar se caracterizează prin existenţa organelor supreme unice ale puterii de stat pe toată ţara, care înfăptuiesc suveranitatea de stat, de exemplu: România, Bulgaria, Franţa, Ungaria,etc.

Statul federal (compus) se caracterizează prin faptul că exercitarea suveranităţii de stat este împărţită între organele federale supreme ale puterii care-şi extind autoritatea asupra întregii ţări şi organele supreme ale statelor membre.

Federaţia trebuie distinsă de confederaţie, care se caracterizează prin unirea a două sau a mai multor state în vederea realizării anumitor scopuri: militare, diplomatice, economice. Confederaţia oferă o mai mare liberate de acţiune în ceea ce priveşte statele membre.