Tratatul de la Maastricht

Construcția europeană a fost una din marile provocări ale sec. XX. După ce Europa a fost focarul unor mari civilizații, dar și teatrul de desfășurare a unor războaie devastatoare, europenii au înțeles în sfârșit că singura garanție a securității colective este o organizare supranațională. Această organizare socială inedită, realizată prin diminuarea progresivă a prerogativelor naționale, a fost posibilă mai întâi datorită unificării vamale și pieței comune, urmată de integrarea politică și unirea monetară pentru ca, în final, să se ajungă la o nouă identitate colectivă, anume cetățenia europeană.

Noțiunea de Uniunea Europenă se utilizează începând cu Tratul de la Maastricht. Conforma Tratatului, Uniunea Europeană îngloba ansamblul comunităților europene și formelor de cooperare interguvernamentală. În esență, se consacra o arhitectură incipientă a Uniunii Europene, bazată pe cei trei piloni: comunitățile europene, politica externă si de securitate comună, justiție și afaceri interne.

Decizia politică de realizare a unor reforme majore în Comunitatea Europeană a fost luată începând cu anul 1986, odată cu adoptarea Actului Unic European . Elaborarea acestuia, coroborată cu alte evenimente care avuseseră loc pe plan european au accelerat procesul de elaborare a Tratatului de la Maastricht. În urma unui proces de reflecție comună, președinția luxemburgheză a UE prezintă în iunie 1990 un “Proiect de Tratat de Uniune”, acesta devenind baza de negocieri pentru ceea ce avea să devină Tratatul de la Maastricht. Ulterior, presedinția olandeză a modificat proiectul inițial, prezentând o nouă versiune a acestuia în septembrie 1991.

După mai multe dezbateri, Consiliul european de la Maastricht a aprobat în decembrie 1991 un text care prezenta modificări importante față de proiectele anterior menționate. Acordurile de la Maastricht au fost adoptate la 7 februarie 1992, în cadrul Conferinței interguvernamentale. Tratatul prevedea ca dată a intrării învigoare 1 ianuarie 1993, dacă până la acea dată statele membre îndeplineau procedurile constituționale de aprobare a Tratatului.

Tratatul a întâmpinat încă de la început un mare număr de obstacole, în procesul de ratificare, însă a intrat totuși în vigoare la 1 noiembrie 1993. Din suita de obstacole se numără acordul dat de Danemarca, în urma organizării celui de-al doilea referendum, și o acțiune legală, în Germania, prin care se cerea Parlamentului să declare Tratatul ca fiind neconstituțional.

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992, a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acest tratat este rezultatul atât al unor elemente externe, cât și interne. Pe plan extern, prăbușirea comunismului în Europa de Est și perspectiva reunificării Germaniei au condus la luarea angajamentului privind consolidarea poziției internaționale a Comunității. La nivel intern, statele membre doresc să continue progresele înregistrate prin Actul Unic European prin intermediul altor reforme.

Aceste elemente au condus la convocarea a două Conferințe interguvernamentale, una privind UEM și cealaltă privind uniunea politică. Consiliul European de la Hanovra din 27 și 28 iunie 1988 a încredințat unui grup de experți, prezidat de Jacques Delors, misiunea de a elabora un raport care să propună etape concrete pentru realizarea uniunii economice. Consiliul European de la Dublin din 28 aprilie 1990, pe baza unui memorandum belgian privind relansarea instituțională și a unei inițiative franco-germane care invita statele membre să ia în considerare accelerarea construcției politice a Europei, a decis să examineze necesitatea modificării Tratatului CE pentru a avansa în procesul integrării europene.

Cu ocazia Consiliului European de la Roma, din 14 și 15 decembrie 1990, au fost lansate cele două Conferințe interguvernamentale. Lucrările s-au încheiat după un an cu reuniunea la nivel înalt de la Maastricht, din 9 și 10 decembrie 1991.

Prin Tratatul de la Maastricht, obiectivul economic inițial al Comunității, și anume realizarea unei piețe comune, a fost în mod clar depășit și vocația politică a fost exprimată. În acest context, Tratatul de la Maastricht răspunde la cinci obiective esențiale:

- consolidarea legitimității democratice a instituțiilor;

- creșterea eficienței instituțiilor;

- introducerea unei uniuni economice și monetare;

- dezvoltarea dimensiunii sociale a Comunității;

- instituirea unei politici externe și de securitate comune.