Tratatul de la Maastricht

TRATATUL DE LA MAASTRICHT

I. Contextul adoptării Tratatului de la Maastricht şi perspectivele sale

Actul Unic European a condus, în mod inevitabil, la Tratatul Uniunii Europene. Angajamentul de a realiza o adevărată Piaţă Internă şi Unică a atras şi pe acela de a crea o Monedă Unică. La rândul ei, aceasta a determinat necesitatea atribuirii unor noi competenţe, aparent economice, însă în realitate de mare importanţă politică. Însă aceste noi competenţe necesitau crearea unor noi instituţii prin care să fie administrate.

Tratatul de la Maastricht trebuie situat în contextul istoric al procesului de integrare lansat în anii '50. Dacă de la Tratatul de la Roma şi până la Actul Unic European – prima reformă de ansamblu a acestuia – au trebuit să treacă aproape 30 de ani, în schimb de la intrarea în vigoare a Actului Unic, în 1987, şi până la deschiderea Conferinţelor interguvernamentale care au condus la semnarea, în februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht, au trecut mai puţin de patru ani.Astfel, la trei ani şi jumătate de la intrarea în vigoare a Actului Unic European, procesul evolutiv al construcţiei comunitare a fost relansat, prin adoptarea unor texte care, după ce au luat o formă juridică şi au fuzionat cu dispoziţiile privind Uniunea Politică şi Uniunea Economică şi Monetară, s-au concretizat într-un Tratat asupra Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht. Acest tratat a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Structura sa tehnică e complicată, pentru că articolele sunt marcate atât cu cifre, cât şi cu litere. Textul e însoţit de 17 protocoale inserate în Actul Final şi de 33 de declaraţii, semn al numeroaselor compromisuri între diversele interese naţionale.

- Titlul I cuprinde dispoziţii comune referitoare la trăsăturile şi obiectivele Uniunii Europene;

- Titlul II modifică TCEE, transformând Comunitatea Economică Europeană (CEE) în Comunitatea Europeană (CE);

- Titlul III aduce modificări Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului;

- Titlul IV modifică Tratatul Euratom;

- Titlul V conţine dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună;

- Titlul VI este consacrat cooperării în materie de justiţie şi afaceri interne;

- Titlul VII cuprinde dispoziţii finale

Crearea Uniunii Europene nu a însemnat ,,plecarea de la zero” şi nici ,,tabula rasa”, baza comunităţii europene constituind-o acquis-ul comunitar dobândit în cei 40 de ani de existenţa a acesteia. Prin Tratatul de la Maastricht s-a constituit o ,,Uniune Europeană” fondată pe Comunităţile Europene, însă la acestea se adaugă politicile şi formele de cooperare instituite prin acest tratat.

Tratatul de la Maastricht a ridicat dificultăţi în statele – membre în momentul ratificării, unele de natură constituţională, altele de natură politică, la care s-a adăugat opoziţia opiniei publice. Printre statele – membre care au întâmpinat dificultăţi în ratificarea Tratatului de la Maastricht se numără şi Germania şi Franţa, deoarece tratatul conţinea dispoziţii contrare Constituţiei şi, respectiv, Legii Fundamentale. Ratificarea a fost astfel precedată de un proces de revizuire a acestora.

Întrebarea care se ridică având în vedere însuşi titlul tratatului - „Tratatul asupra Uniunii Europene” – este aceea dacă Uniunea Europeană se substituie Comunităţilor născute din tratatele economice de la Paris din 1951 şi de la Roma din 1957. Răspunsul este că Uniunea Europeană nu se substituie Comunităţilor – acestea fiind menţinute şi dezvoltate prin Tratatul de la Maastricht – care le înglobează într-un ansamblu mai larg.

Din perspective politice, Tratatul de la Maastricht, în articolul A, schiţează obiectivele integraţioniste pe care urmează să le atingă Comunitatea în viitor, deschizând o nouă etapă în procesul colaborării mai strânse între popoarele Europei comunitare. În aceasta nouă etapă deciziile referitoare la destinul Comunităţii Europene urmează a fi luate într-o măsură tot mai mare de către cetăţeni. Acesta ilustrează faptul că adâncirea procesului integraţionist nu este în contradicţie cu valorile demoncratice, ci, dimpotrivă, reclamă evoluţia lor.