Tratatul de la Roma 2004

Desi, din punct de vedere tehnic, avem de a face cu un tratat, adoptat conform procedurilor de revizuire a TCE/TUE, din punct de vedere al continutului, avem de a face cu o constitutie, care genereaza drepturi, proclama separarea puterilor in stat, precum si garantii privind independenta unor institutii unele fata de altele.

In vocabularul juridic, notiunea de tratat este diferita de cea de Constitutie. In vreme ce tratatul este un act care priveste dreptul international, Constitutia priveste ordinea interna. Tratatul este un acord intre parti, Constitutia este un act universal; Tratatul este elaborat de state suverane, Constitutia de natiuni. Tratatul reprezinta rezultatul negocierilor internationale, mai mult sau mai putin secrete, Constitutia este rezultatul deliberarilor publice si al votului cetatenilor.

Explicatia acestei asocieri surprinzatoare de termeni poate sta in faptul ca initiatorii documentului au gandit UE ca o UNIUNE cu dubla valenta : o Uniune de state si o Uniune a cetatenilor.

Structura Tratatului constitutional

Tratatul constitutional , care inlocuieste, printr-un text unic si din ratiuni de claritate , toate celelelalte tratate existente, contine cinci parti principale:

• Introducere (Preambul)

• Partea I: Definitia si obiectivele Uniunii

-Definirea obiectivelor, competentelor, procedurilor decizionale si institutiile UE;

• Partea a II-a: Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii

-Carta drepturilor fundamentale ( proclamata cu ocazia Consiliului European de la Nisa, din decembrie 2000 si incorporata acum in proiectul constitutional);

• Partea a III-a: Politicile si functionarea Uniunii

-Politici si actiuni ale UE ( incorporeaza un numar important de prevederi ale tratatelor actuale, departajate in principal in “politici si actiuni interne” si “functionarea Uniunii”) ;

• Partea a IV-a: Dispozitii generale si finale

-Clauze finale, inclusiv procedurile privind adoptarea si revizuirea acestei Constitutii.

Constitutia are si un numar de anexe sau de protocoale care stabilesc modul in care parlamentele nationale ar trebui sa se implice in procesul decizional ( Protocolul Parlamentelor Nationale) , cum Uniunea va asigura ca nu va lua decizii care pot fi luate mai degraba la nivel local, regional sau national (“ Protocolul de subsidiaritate”) s.a.

Ce aduce nou Tratatul constitutional?

Tratatul de la Maastricht a creat o noua entitate, Uniunea Europeana, cu o structura pe trei piloni: pilonul “Comunitar” (corespunzator tratatelor comunitare), pilonul “Politica externa si de securitate comuna” (PESC) si pilonul “Justitie si afaceri interne” (JAI). Tratatul de la Amsterdam a transferat pilonului Comunitar o parte din activitatile acoperite de pilonul trei, care a ramas limitat numai la cooperarea juridica si politeneasca in probleme infractionale.

Tratatul constitutional a unit cei trei piloni, desi in continuare sunt mentinute proceduri speciale in domeniul politicii externe, de securitate si aparare. Totodata, prin existenta lui , consacra recunoasterea de catre oficialii UE a nevoii de reforma insitutionala. Astfel, tratatul aduce in discutie o serie de probleme fierbinti legate de functionarea institutiilor comunitare: numarul prea mare de comisari, cu efecte negative in planul divizarii autoritatii executive si a cresterii birocratiei ( cu toate acestea, ideea rezolvarii acestei disfunctionalitati nu reprezinta o inovatie a Tratatuluiconstitutional, fiind prezenta si in Tratatul de la Nisa), discontinuitatea activitatii Consiliului Uniunii Europene, suprapunerea de responsabilitati intre Comisie si Consiliu, mai ales in zona aspectelor de politica externa. De altfel, necesitatea reformei institutionale si constitutionale a Uniunii a fost generata de impactul puternic pe care extinderea din anul 2004 l-ar fi putut si l-ar putea avea inca asupra functionarii unui sistem proiectat la alte dimensiuni, cu alte exigente, principii si reguli.

Dincolo de reformarea propriu-zisa a institutiilor UE, Tratatul constitutional aduce o serie de modificari importante in cazul instrumentelor juridice folosite in UE, in sensul simplificarii acestora, clarifica in mare parte competentele Uniunii, oferind o departajare a acestora in patru mari categorii (exclusive, partajate, de sprijin si de coordonare) , extinde votul cu majoritate calificata (VMC) , ofera personalitate juridica Uniunii, introduce asa-numita “clauza de retragere voluntara”, creaza un mecanism de control privind aplicarea principiului subsidiaritatii (cu implicarea directa a parlamentelor nationale ), insereaza carta drepturilor fundamentale in tratat , intareste rolul Uniunii pe scena internationala prin crearea unei noi functii de ministru european al afacerilor externe.

Constituţia simplifică actualele instrumente juridice folosite în UE, numărul lor fiind redus de la 15 la 6, respectiv:

• Lege europeană şi lege-cadru europeană - acte legislative, care au un caracter obligatoriu;

• Regulamente şi decizii - acte nelegislative, prin care se i mplementează legislaţia; sunt adoptate de către Consiliul de Miniştri şi Comisie.

• Recomandări şi avize - fără caracter obligatoriu.

Personalitate juridică

Conform Art. 7 al Tratatului constituţional, Uniunea are personalitate juridică, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere legal, dobândeşte capacitatea de a încheia tratate, convenţii sau acorduri cu terţe ţări.

Clarificarea competenţelor (I-42)

Tratatul constituţional indică clar domeniile pentru care statele membre au transferat puteri Uniunii şi a introdus o clasificare a competenţelor în modul următor:

• primă categorie de competenţe este constituită din aspecte extrem de specifice, în cazul cărora Uniunea acţionează singură, în numele statelor membre. Această categorie apare sub denumirea de „competenţe exclusive”. Pentru acestea se consideră că acţiunea la nivelul Uniunii este mai eficientă decât acţiunile individuale ale statelor membre. În această categorie sunt incluse:

o politica în domeniul concurenţei;

o politica monetară pentru statele membre din zona euro;

o politica comercială comună;

o uniunea vamală;

o conservarea resurselor biologice ale mării, în cadrul politicii comune de pescuit.