Tratatul internațional - structura internă și clasificarea tratatelor

INTRODUCERE

Tratatele reprezintă instrumentul de bază al diplomației. Prin funcțiile lor, tratatele internaționale prezintă un caracter interdisciplinar, având în vedere că elementele generale ale acestora nu țin numai de Dreptul Internțional Public. Prin urmare, tratatul internațional conține elemente specifice drepului civil, ca drept comun în materie dar și de alte ramuri ale dreptului privat, și anume dreptul comerțului internațional dreptul inernațional privat.

În materia de drept internațional public tratatul este definit ca fiind „actul juridic care exprimă acordul de voință între două sau mai multe state, sau alte subiecte de drept internațional în scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi și obligații în raporturile dintre ele”.

În sensul larg al cuvântului, denumirea de „tratat“ trebuie dată oricărui acord încheiat între membri ai comunității internaționale, destinat să producă efecte de drept internațional. Un tratat internațional reprezintă acordul de voință a două sau mai multe State sau alte subiecte de drept internațional prin care se stabilesc raporturi între ele, guvernate de dreptul internațional încheiate în scopul de a crea drepturi și obligații între părți, având efecte, teoretic, doar față de acestea.

Națiunile lumii au cunoscut momente de confruntare și colaborare, de conflicte militare și relații pașnice, de unitate și dezbinare. Rolul avut de diplomație în aceste evoluții a fost acela de a crea premisele necesare pentru încheierea armistițiilor și pentru încetarea ostilităților, pentru convenirea condițiilor menținerii și consolidării unor relații pașnice, după semnarea tratatelor de pace.

Prin urmare a luat naștere Convenția de la Viena, care a fost desfășurată în două sesiuni, semnată la 23 mai 1969 și intrată în vigoare la 27 ianuarie 1980, care conține și prevederi noi, ca expresie a „dezvoltării progresive” a dreptului internațional în materie. Ea este considerată ca fiind principalul izvor al dreptului tratatelor.

Potrivit Convenției de la Viena din 1969, prevederile sale se aplică și tratatelor care reprezintă acte constitutive ale unor organizații internaționale, ca și oricărui tratat adoptat în cadrul unei organizații internaționale, sub rezerva unor reglementări pertinente ale acestora. De altfel, o prevedere importantă a Convenției este și aceea înscrisă în art.4, potrivit căreia regulile dreptului internațional cutumiar vor continua să cârmuiască chestiunile nereglementate de prevederile Convenției

C. Tomuschat, în cursul său privind „obligațiile ce revin statelor fără sau împotriva voinței lor” analizează cazul „tratatelor care protejează interesele de bază ale comunității internaționale” . El pare să se refere la faptul că aceste tratate s-ar cristaliza mult mai ușor în cutume internaționale generale, deoarece ele au misiunea de a „proteja interesele de bază ale comunității internaționale”.

I. CLASIFICAEA TRATATELOR

Tratatele internaționale comportă diverse clasificări, în funcție de criteriile ce stau la baza distincției lor, cum ar fi: conținutul normativ, numărul părților și caracterul participării.

O primă clasificare distinge între „tratate contracte” și „tratate legi”; această clasificare impunându-se datorită funcțiilor juridice pe care le pot îndeplini în practică tratatele: realizarea unor operațiuni juridice (tratatul contract) sau stabilirea unor reguli de drept (tratatele legi).

Tratatele-contract, astfel cum rezultă și din denumirea lor, se aseamănă mult cu contractele din dreptul privat și mai puțin cu legile. Chiar se afirmă că, astfel cum sunt contractele între particulari, tratatele sunt legea statelor semnatare; ele nu obligă decât după ce au fost valabil încheiate. Tratatele-lege cuprind, precum legea în dreptul intern, reguli juridice cu aplicare generală și permanentă .

A doua clasificare a tratatelor internaționale, după numărul părților contractante, avem: tratatele bilaterale și tratatele colective sau multilaterale. Această distincție este întemeiată exclusiv pe numărul mai mic sau mai mare al statelor care participă la un anumit tratat. Între tratatele colective și cele multilaterale se face totuși o distincție, considerând că tratatele colective sunt acelea în care există o identitate de voință a părților, iar cele multilaterale ar fi cele care realizează un echilibru între interesele unor țări, care au în principiu poziții diferite față de o anumită problemă internațională.

Tratatele bilaterale au o existență originară în relațiile internaționale. Fiind singura formă cunoscută vreme îndelungată, numeroase dintre normele actuale generale privitoare la tratatele internaționale s-au format pe baza practicii legate de tratatele bilaterale.

În secolul XX, tratatele multilaterale devin un instrument esențial în evoluția comunității internaționale, în raporturile dintre state, dar și în strânsă legătură cu constituirea organizațiilor internaționale (organizațiile internaționale au la bază un act constitutiv acceptat de statele membre printr-un tratat multilateral; de asemenea, organizațiile internaționale oferă cadrul încheierii a numeroase dintre tratatele internaționale).

A treia clasificare este aceea în: tratate propriu zise și acorduri în formă simplificată. Practica internațională a impus de multe ori încheierea unor acorduri în condiții de urgență și celeritate, cu participarea exclusivă a executivului. Originea acestei practici se regăsește în sistemul american care a promovat așa numitele „executive agreements”.