Trecere de la Școala Clasică la Școala Pozitivistă de Criminologie

Criminologia este o disciplină fondată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în Italia, de către un medic; ulterior, profesori de drept şi magistraţi, s-au preocupat în mod special de analizele sociologice, psihologico-morfologice ale criminalităţii în consonanţă cu descoperirile juridice Este chemată să studieze fenomenul infracţional, aşa cum acesta se manifestă în condiţiile unei anumite societăţi, într-o etapă istorică determinată. Dotată cu o mare finalitate, criminologia se înfăţişează ca "o armă redutabilă de prevenire şi combatere a faptelor antisociale"

Unii definesc criminologia ca un corp de cunoștințe ce privește crima ca un fenomen social. Este inclus aici scopul și mijloacele de a face legi, de a lua măsuri cu cei care încalcă legea și a preveni încălcarea legii pe viitor. Alții definesc criminologia ca un studiu științific ce privește încălcarea legilor, a celor care le încalcă, a victimelor, dar și reacția de răspuns a societății cu privire la acasta.

Ştiinţa criminologiei are origini tot atât de îndepărtate ca şi celelalte ştiinţe sociale. Criminologia,ca ştiinţă, apare odată cu publicarea monografiei medicului italian Cesare Lombroso, Omul delincvent. Acesta este considerat a fi „părintele criminologiei moderne”, însă unele opinii mai recente consideră că știința criminologiei a apărut cu un secol mai devreme, sub influenţa iluminismului. Astfel, un rol important îl au lucrările reprezentanţilor şcolii clasice de drept penal Cesare Bonesana Beccaria şi Jeremy Bentham, care sunt consideraţi a fi şi întemeietorii criminologiei clasice, datorită noii viziuni asupra criminologiei.

Şcoala reprezintă un curent, o mişcare ştiinţifică, literară etc., care grupează în jurul ei un număr de adepţi.

O şcoală criminologică reprezintă un mod de orientare într-un domeniu al criminologiei, în jurul căruia se grupează un număr de adepţi cu opinii asemănătoare, dar nu neapărat identice.

Doctrina şcolii clasice asupra fenomenului criminalităţii, are ca premisă ideea psihologică potrivit căreia, individul în toate acţiunile sale este dominat de instinctul de plăcere şi durere. Aplicând, la domeniul criminalităţii adepţii şcolii clasice au promovat ideea că individul, determinat de consideraţii hedoniste, alege în mod liber între plăcerea ce decurge din violarea legii şi pedeapsa care îi va fi aplicată.

Şcoala clasică a realizat o minunată anatomie juridică a delicventului şi a elaborat un sistem simetric de norme represive. Infracţiunea este studiată ca un raport juridic între lege şi actul unui om liber. Cauza infracţiunii se află în actul de voinţă liberă a infractorului, opinie care atrage concluzia că o persoană devine infractor pentru că aşa voieşte.

În opinia şcolii clasice răspunderea penală are un temei exclusiv obiectiv, care constă în fapta infracţională, iar pedeapsa are ca fundament ideea de justiţie. Se consideră că infracţiunea este un act de voinţă absolut liberă, iar infractorul a abuzat grav de libertatea de voinţă, dreptatea cere să fie pedepsit şi totodată pedeapsa trebuie să fie suficient de severă pentru a excede plăcerii.

Principalii adepţii ai şcolii clasice au fost în Italia: Becaria , G. Fillangieri, M. Pagano, F. Carrara , Paolletti, Paggi; în Franţa: Brissot, Ad. Franck, Ad. Chauveau, Guizot; în Germania: Feuerbach, Mittermayer.

Cea mai importantă dintre lucrările lui Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria este publicată în anul 1764, sub titlul Dei delitti e delle pene (tradusă la noi sub titlul de Despre infracţiuni şi pedepse). Este o lucrare de mici proporţii, cuprinzând câteva zeci de pagini, dar este atât de importantă, încât ideile sale au revoluţionat dreptul penal şi continuă să-şi păstreze actualitatea.

Principalele idei ale lucrării au legătură cu dreptul penal, iar cele care au contribuit la crearea criminologiei, deşi foarte importante, sunt reduse numeric.