Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda

Rwanda apare pe agenda ONU mai devreme de începerea genocidului, numit de unii autori ca unul din eşecurile cele mai mari ale umanităţii. Prima intervenţie a Naţiunilor Unite se observă chiar mai devreme de adoptarea Rezoluţiei 812 din 12 martie 1993, emisă la 3 zile după încetarea, la 9 martie, a acţiunilor militare dintre RPF şi RGF, rezoluţie prin care se instituia UNOMUR. ONU avea doi trimişi speciali în cadrul negocierilor de la Arusha finalizate cu semnarea Acordului de la Arusha din 4 august 1993: Isoa Tikoka (Fiji) – observator militar al ONU în cadrul negocierilor şi Macaire Pédanou – observator politic. Prezenţa ONU în regiune a devenit vizibilă, ulterior, prin activitatea ineficientă a UNAMIR.

După ignorarea ostentativă a genocidului rwandez şi la câteva luni după încetarea acestuia, ONU, prin persoana Secretarului General şi al Consiliului de Securitate a încercat să „se spele pe mâini”. [2]

Astfel, Consiliul de Securitate, exprimându-şi serioasele preocupări în ceea ce priveşte rapoartele indicând faptul că au loc acte de genocid şi acte de încălcare flagrantă, sistematică şi răspândită a normelor de drept internaţional umanitar, înţelegând că această situaţie constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale, hotărât să pună capăt acestor crime şi să întreprindă măsuri efective de a judeca persoanele responsabile, considerând că stabilirea unui tribunal internaţional pentru judecarea persoanelor responsabile de genocid şi alte încălcări ale dreptului internaţional menţionate mai sus va contribui la stoparea acestor violenţe şi încălcări şi acţionând în conformitate cu Capitolul VII al Cartei Naţiunilor Unite, decide instituirea unui tribunal internaţional în scopul judecării persoanelor respomsabile de înfăptuirea genocidului şi alte încălcări serioase ale dreptului umanitar internaţional comise pe teritoriul Rwandei, precum şi rwandezii responsabili de aceste activităţi pe teritoriul statelor vecine în perioada 1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1994. [6]

Rezoluţia 955 a Consiliului de Securitate include şi Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda unde sunt stipulate acţiunile care sunt considerate acte de genocid, preluate din Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea crimelor de genocid [3] [6], şi anume:

a) omorârea membrilor unui grup;

b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor unui grup;

c) supunerea intenţionata a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică totală sau parţială;

d) măsuri care vizează scăderea natalităţii în sânul grupului;

e) transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în altul.

Totodată, Statutul Tribunalului enumeră acţiunile care cad sub incidenţa răspunderii şi pedepsei penale [6]:

• actele de genocid

• conspiraţie în vederea comiterii infracţiunii sau actului de genocid

• incitarea directă şi publică la săvârşirea actelor de genocid

• tentativă de genocid

• complicitate la săvârşirea actelor de genocid

În categoria infracţiunilor împotriva umanităţii judecate de către Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda, conform articolului 3 din Statut, intră [6]:

• Omuciderea

• Exterminarea

• Sclavizarea

• Deportarea

• Încarcerarea

• Tortura

• Violul

• Persecutările de ordin politic, rasial şi religios

• Alte acte inumane

Stabilirea sediului Tribunalului în localitatea Arusha din Tanzania nu este deloc întâmplătoare. Un organism internaţional aşa cum urma să fie Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda trebuia să funcţioneze conform Statutului şi logicii, de altfel, într-un loc eficace din punct de vedere administrativ, al timpului şi spaţiului, adică undeva unde era comod şi stabil să se desfăşoare procese judiciare de asemenea amploare într-o manieră echitabilă. În contextul stabilităţii şi echităţii Uganda nu putea fi aleasă deoarece unul din beligeranţi (RPF) se constituise ca forţă armată pe teritoriul acesteia, iar preşedintele ugandez decedase împreună cu cel rwandez în ziua declanşării genocidului. Deasemenea, Republica Democratică Congo era se aflau reprezentanţi ai celui de-al doilea beligerant (RGF), care ar fi putut destabiliza situaţia în orice moment. Nici Burundi nu putea oferi locaţie pentru un tribunal internaţional în contextul instabilităţii politice şi insecurităţii locale provocate de lovitura de stat şi violenţele care avuseseră loc în perioada de dinaintea începerii genocidului în Rwanda. Astfel, cea mai stabilă ţară din regiune rămânea a fi Tanzania, unde avuseseră loc şi negocierile pentru semnarea păcii dintre beligeranţi la încheierea războiului civil.