Tulburarea de Posesie

Introducere

Toate legiuirile din toate epocile au apărat posesia în ea însăşi, făcându-se abstracţie de existenţa unui drept prealabil în persoana celui care posedă. Aceasta reprezintă un argument serios în favoarea faptului că proteguirea posesiei este concordată cu interesul general, în faţa căruia nu rezistă nici o antiteză pur teoretică.

Aşadar, interesele ordinii sociale condiţionează apărarea posesiei. În acest sens, în literatura juridică s-a consemnat, pe bună dreptate: "Dacă contestaţiile, adesea nefondate, asupra existenţei drepturilor posesorului, ar avea drept rezultat deposedarea sa imediată, înainte de rezolvarea conflictului, am asista la dezordini sociale neîncetate, la acte de violenţă şi la abuzuri continue, de care ar suferi, în primul rând, adevăraţii proprietari sau titulari de drepturi reale".

Dar acesta nu este singurul motiv esenţial ce justifică plenar ocrotirea, prin mijloacele dreptului, a posesiei. Apărându-se posesia, de cele mai multe ori este protejată proprietatea. Calea indirectă a apărării proprietăţii, prin ocrotirea posesiei, este aleasă de vreme ce acţiunea în revendicare obligă proprietarul la proba anevoioasă a calităţii sale de titular al dreptului pe care îl exercită. Apelând la acţiunea posesorie, proprietarul nu mai trebuie să-şi probeze titlul. El trebuie doar să facă dovada posesiei bunului litigios.

După G.N. Luţescu, o stare de fapt, care nu reflectă o stare de drept ce se prelungeşte pe o durată de timp mai mare, merită a fi luată în consideraţie. De aici mai poate fi dedus un argument în sprijinul ocrotirii legale a posesiei ca stare de fapt: chiar nefiind exercitată de proprietar, ci de un uzurpator, posesia are de îndeplinit o funcţie economică. Dacă proprietarul nu are nici o reacţie contra acţiunilor uzurpatorului, ultimul este îndreptăţit să folosească bunul respectiv în activitatea de producţie. Această îndeplinire a funcţiei economice a bunului uzurpat impune apărarea posesiei.

În doctrina penală se menţionează: "Obiect juridic al furtului este dreptul de proprietate care, de regulă, se exteriorizează prin posesiune " Este adevărat că, de regulă, posesia constituie o manifestare exterioară a dreptului de proprietate sau a unui alt drept real. Însă, din cele prezentate supra rezultă că nici dreptul real, nici un alt drept subiectiv nu poate fi de felul său obiect juridic al infracţiunilor contra patrimoniului. În sprijinul acestor observaţii poate fi invocat, ca argument de autoritate, textul din alin.(1) art.305 С. civ. RM: "Posesorul este prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru un altul". De aici rezultă că, în raporturile cu terţii, posesorul este prezumat a fi proprietarul bunului respectiv. Proprietatea prezumată nu întotdeauna echivalează cu existenţa dreptului de proprietate. Dar, se poate susţine că proprietatea prezumată este echivalentă cu proprietatea în sens economic (adică cu relaţiile sociale de proprietate). Astfel, prin inducţie, am stabilit că nu dreptul de proprietate, ci posesia ca stare de fapt (care uneori poate avea în spatele său dreptul de proprietate) se are în vedere printre componentele ordinii de drept ocrotite de legea penală în conformitate cu alin.(1) art.2 С. pen. RM şi art.1 C. pen. Rom.

Vătămarea relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu trebuie să-şi concretizeze expresia sa empirică în ieşirea bunului din posesia de fapt a altuia. Însă, aceasta nu trebuie să ne conducă spre ideea că orice vătămare a posesiei este posibilă numai în cazul infracţiunilor contra patrimoniului. Este suficient să ne amintim de conţinutul infracţiunii de samavolnicie (art.352 С. pen. RM), dar şi de alte asemenea conţinuturi de infracţiune, pentru a ne convinge că ideea respectivă este eronată. Totuşi, putem face concluzia că ieşirea bunului din posesie este semnul omniprezent în cazul majorităţii infracţiunilor contra patrimoniului. În acest sens, este oportun a reproduce dispoziţia §856 din Codul civil al Germaniei: "Posesia încetează când posesorul va renunţa la stăpânirea asupra bunului sau când va fi lipsit de ea într-un alt mod. Evident, influenţarea nemijlocită infracţională asupra bunului se integrează în conceptul de lipsire de posesie "într-un alt mod".

Împotriva infracţiunilor contra patrimoniului, posesia este ocrotită indiferent dacă este viciată, neviciată, de bună- sau de rea-credinţă, legitimă sau nelegitimă etc. În acest context, este util a cita unele prevederi din Codul civil al Germaniei: "Cel care ocupă posesia străină contrar voinţei posesorului sau care îi tulbură posesia, acţionează ilicit (act arbitrar prohibit) Posesia, dobândită printr-un act arbitrar prohibit, este o posesie viciată (§858) Posesorul se poate împotrivi cu forţa unui act arbitrar prohibit (§859)". În acest sens, menţionăm că legea penală moldovenească prevede în mod expres o cale de apărare legitimă a posesiei. Astfel, la alin.(3) art.36 С. pen. RM se prevede că nu constituie infracţiune fapta săvârşită în legitimă apărare, "pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere". Prin această prevedere expresă, legiuitorul recunoaşte importanţa majoră a posesiei pentru fiecare cetăţean devenit ţintă a unui atac socialmente periculos.