Uciderea din Culpă

I. Scurt istoric privind infracţiunea de ucidere din culpă

Viaţa omului este o valoare primară şi absolută, indisolubilă manifestării în sine şi ceea ce este mai important, o condiţie a continuităţii biologice a grupului social. În această privinţă, acum aproape 2000 de ani Titus Lucretius afirma: "vitaque manicipio nulii datur,omnibus usu " , atrăgând astfel atenţia asupra importanţei valorii vieţii persoanei.

Sancţionarea acestei fapte penale datează din cele mai vechi timpuri şi se impune, deoarece lipsa de atenţie, de concentrare a vointei, de neglijenţă prezintă un evident pericol social.

Cea mai veche colecţie de legi cunoscută este Codul regelui Hammurabi (1792-1750 î.Hr.), care avea la bază legea talionului şi conţinea dispoziţii cu caractere destul de evoluate. În dispoziţiile acestui cod este cuprinsă diferenţa dintre omorul intenţionat şi omorul prin imprudenţă. Totuşi o serie de norme contrastează cu raţionamentul juridic corect, lăsând să se întrevadă că nu era cunoscută la justa valoare noţiunea de vinovăţie.

Astfel, codul avea următoarele prevederi: dacă cineva omora pe femeia altuia, i se omora fiica; dacă o construcţie se prăbuşea dintr-un viciu de construcţie şi omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber, deţinut pentru datorii, murea din cauza loviturilor sau lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut să fie închis pentru achitarea datoriilor.

În Grecia antică, înnoirea şi sistematizarea legilor vechi, aparţine lui Licurg . Omorul era împărţit în: omor premeditat şi omor involuntar. Omorul involuntar era judecat de un tribunal compus din 50 de cetăţeni liberi, încercându-se în prealabil concilierea părţilor. În cazul acestei infracţiuni, partea vătămată putea să primească "lipofonia", adică o despăgubire sau preţ al sângelui.

În dreptul roman, fundamentul legislaţiei îl constituia Legea celor XII table . Aceasta obliga pe autorul unui omor din culpă la plata unei amenzi (2000 de sesterţi). În perioada imperiului se aplica renegarea şi munca forţată pentru asemenea fapte.

În legislaţia noastră, reglementarea acestei infracţiuni şi respectiv diferenţa dintre omorul intenţionat si cel din culpă se cristalizează destul de tarziu. În Ţările Româneşti, primele legiuiri sunt "Cartea Românească de învăţătură de la pravilele româneşti ", carte tipărită la mănăstirea "Trei ierarhi" din laşi şi "Îndreptarea legii". Deşi diferenţa între omorul prin imprudenţă şi cel intenţionat nu este practic realizată, totuşi în aceste legiuiri apar pentru prima dată anumite cauze cum ar fi: mânia, beţia, obiceiul locului, ignoranţa, care duc la micşorarea pedepsei.

Omorul era considerat infracţiune gravă (faptă mare), şi se judeca în prima epocă de căpeteniile obştei, apoi de către Domn. Mai târziu, în Codul lui Calimach se face diferenţierea între intenţie şi culpă: "cel ce ucide cu greşeală şi fără de voia lui, să nu se certe ca un ucigatoriu", fiind diferită astfel concepţia dreptului românesc de concepţia germanică, în care se consideră că este suficientă doar fapta, şi nu intenţia.

Ultima legiuire feudală a fost legiuirea Caragea , care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1818 şi s-a aplicat până la 1 decembrie 1865. Deşi în privinţa infracţiunilor până la 1821 clasificarea a fost cea din feudalism: vini mari şi vini mici, legiuirea Caragea a făcut un mic pas înainte, căutând să dea o definiţie mai generală unor infracţiuni "omorul este mai înainte cugetat sau necugetat". Omorul necugetat, după întâmplări, micşorează sau măreşte vina: "cine azvârlind cu ceva şi cu nebăgare de seamă, va omorâ, să răscumpere cu ani omorul de la rudele celui condamnat".

Legiuirea Caragea aduce aşadar două lucruri care par totuşi pozitive pe linia noilor concepţii care s-au manifestat în acea vreme în penal şi care sunt un pas înainte faţă de dreptul penal feudal, încercându-se astfel a se face o dozare a pedepsei; clasificarea omorului în cugetat și necugetat. Pe această linie se cerea dregătorilor "să nu îndrăznească a pedepsi cu cruzime, ci cu răbdare și păsuială, cercetând să se desluşească adevărul" .

În timpul domniei lui Al. I. Cuza s-a elaborat și Codul penal român, redactat în 1864 și pus în aplicare la 1 mai 1865, cod care era influenţat de Codul penal francez din 1810. Codul penal din 1865 reglementa omorul involuntar prevăzut în art. 248, care era pedepsit cu închisoare de la 3 luni până la 1 an și jumătate și amenda, și care apare sub denumirea de "omor fără voie".

În Transilvania, omorul, în general, era infracţiune îndreptată împotriva vieţii omului, fiind considerată în acea epocă drept cea mai gravă dintre faptele de interes privat. Decretele regale desemnau (cu începere de la Ştefan) această infracţiune sub denumirea de "homicidium". Distincţia făcuta în aceste decrete între omorul cu premeditare și cel involuntar ducea la stabilirea a două categorii de fapte care din punct de vedere penal se deosebesc între ele atât în ceea ce priveşte conţinutul și caracterul infracţional, cât și sancţiunea.

Sancţiunea omorului în general a evoluat de la răzbunarea privată la pierderea capului, apoi când s-a ajuns la posibilitatea de a se răscumpăra lupta privată, a apărut și compoziţia pentru ucidere (compositia homicidium), ce purta numele de "preţul sângelui", expresie ce indică natura tarifară compoziţiei. Aceasta era diferită în funcţie de felul comiterii omorului: cu intenţie sau prin imprudență. Astfel, pentru omorul prin imprudență se plătea o compoziţie de 10-12 taleri. Cu alte cuvinte, observăm că și în Transilvania, omorul prin imprudență era separat tratat penal față de cel intenţional, deosebindu-se atât în ceea ce priveşte suma compoziţiei cât și în ceea ce privește aspectele procedurale. În 1937 legislaţia penală a fost unificată prin Codul penal al lui Carol al II-lea , fiind astfel primul cod penal românesc. Uciderea din culpă este reglementată de art.467 sub denumirea de omucidere prin imprudență, pedeapsa pentru modalitatea simplă fiind închisoare de la 1 la 3 ani. Acest cod determină culpa prin sursele: nedibăcie, nesocotinţă, nebăgare de seamă, nepăzirea legilor sau regulamentelor .

Datorită dezvoltării ştiinţei și tehnicii, ca urmare a apariţiei autovehiculului și deci a apariţiei de victime ale accidentelor de circulaţie, în codul penal din 1937 erau prevăzute modalităţi agravate cu privire la conducătorii de autovehicule cu tracţiune mecanică (art.467 alin.2 și 3), la starea de ebrietate (beţie voluntară). Odată cu intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1969 a Codului penal, infracţiunea de ucidere prin culpă primeşte o reglementare îmbunătățită.