UE - Trecut, Prezent, Perspective. România și UE

Ideea de unitate a Europei este foarte veche, ea găsindu-şi originea în Antichitate, în perioada confederaţiilor cetăţilor greceşti, sec.VI-IV î.Hr. Primul care a susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii a fost Platon, unul dintre cei mai mari gînditori greci ai perioadei. În numele unui ideal, Pax Romana, romanii au instaurat în Antichitate, în cea mai mare parte a Europei, un Imperiu constituit prin forţa armelor, dar care avea suficienţi factori care să-i asigure unitatea şi coerenţa. Din categoria acestora, cel mai important este romanizarea, proces care a funcţionat în unele provincii mai puternic decît în altele şi ale cărui urme se mai văd şi astăzi de-a lungul Europei. Romanii au avut ambiţia de a unifica Europa, dar sub dominaţia lor şi în cadrul Imperiului lor ce se întindea pe 3 continente. Aceasta este comsiderată prima tendinţă de unificare din punct de vedere politic a populaţiilor Europei, sub hegemonia unui stat, în speţă a celui roman. Pentru această perioadă, a Antichităţii, centrul de greutate al Europei şi, totodată, centrul de civilizaţie al lumii greco-romane, l-a constituit bazinul mediteraneean, deci Sudul continentului.

Pentru epoca următoare, aceea a feudalismului, centrul de greutate s-a deplasat mai întîi spre Răsăritul continentului, acolo unde se afla Imperiul Roman de Răsărit. Devenit apoi Imperiul Bizantin şi cuprinzînd importante elemente de civilizaţie greacă, el a avut ambiţia la început declarată, de a recucerii provinciile romane pierdute din Apusul şi Sudul Europei şi de a reface astfel vechiul stat roman. Treptat însă, împăraţii bizantini au trebuit să abandoneze acest plan, interese de ordin econmic îndreptîndu-le atenţia către provinciile asiatice ale statului lor.

Deşi un important factor de echilibru în plan politic în epoca medievală l-a constituit papalitatea în Apusul Europei, urmaşul Sfîntului Petru avea totuşi importante veleităţi politice, dar şi interese economice, care l-au făcut să intre în conflict cu principalii suverani vest - europeni. Aşadar, în această perioadă nu poate fi vorba de unitate din punct de vedere politic în Europa occidentală. Abia în a-2-a jumătate a sec.VIII, micul orăşel Aachen din Germania de astăzi, devine centrul de putere al unui Imperiu ce se întindea în Apusul, Centrul şi Sudul Europei, pe ruinele fostului Imperiu Roman de Apus. Intemeietorul acestuia era Carol cel Mare (768 - 814), iar baza economică şi centrul de putere al acestui nou stat se afla în regatul francilor. Nu se știe dacă împăratul Carol a avut ambiţia de a unifica Europa, dar Imperiul carolingian poate fi menţionat ca o încercare de refacere a vechiului Imperiu Roman şi, implicit, o încercare de constituire a unei unităţi europene.

O altă asemenea încercare a constituit-o formarea Imperiului Roman de naţiune germană, cu centrul de putere în mijlocul Europei, în Germania de astăzi. Cel mai mare suveran este considerat fondatorul său, Otto I Cel Mare, rege al Germaniei între 936 - 973, iar din 962 împărat al Sfântului Imperiului Romano - German. Încercările sale de restaurare a fostului Imperiu carolingian şi implicit a celui roman, pot fi asimilate celor de unificare europeană sub hegemonia sa, cel puţin în partea occidentală a continentului. Oricum, el a întâmpinat și probleme legate de “lupta pentru învestitură” dusă împotriva papalităţii. Vremelnic, şeful scaunului apostolic a cîştigat această luptă dar, veleităţile acestuia de şef politic peste suveranii laici ai vremii a dus la opoziţia acestora, în special a împăratului german şi mai apoi a regelui francez. În orice caz, această încercare a papalităţii poate fi inclusă în capitolul încercări de unificare politică a celei mai mari părţi a Europei, sub un sceptru religios de data aceasta.

În secolele XI - XV, într-un şir de ţări din Europa, s-a desfăşurat procesul de unificare teritorială şi de centralizare politică a statului. Unificarea şi centralizarea statului au fost grăbite în unele ţări şi de necesitatea de a se face faţă pericolelor externe sau de a desăvîrşi eliberarea ţării de sub dominaţie străină. Acest proces de centralizare a statului îl putem socoti ca o etapă intermediară, absolut necesară, în procesul mai larg, de unificare europeană.

Şi încă de atunci, din a doua jumătate a Evului Mediu, datează o serie de proiecte, concepţii şi idei ale unor mari gînditori ai vremii, care se exprimă în sensul colaborării şi al unităţii europene. Această idee fundamentală, a unificării Europei, a apărut şi în condiţiile preocupărilor proprii Evului Mediu de apărare a europenilor faţă de pericolele ce veneau din Răsărit, iar ea a rămas multă vreme aspiraţia unor literaţi, filosofi, sfătuitori de cabinete. Între anii 1305 - 1307 francezul Pierre Dubois, în lucrarea sa ,,De recuperatione terrae sancte” propunea studierea posibilităţilor de realizare a unei Republici creştine a tuturor domnitorilor creştini, avîndu-l ca şef pe Papa, iar ca instanţă de judecată scaunul apostolic. În aceeaşi perioadă, Dante în lucrarea sa ,,De Monarchia” (1303) a prezentat ideea unificării sub o monarhie unică, inspirată de lumea romană, iar în 1462 regele Boemiei Georg Podiebrad, inspirat de diplomatul Antonio Marini, elaborează un proiect de uniune a statelor europene în scopul stăvilirii pericolului otoman. La această poziţie s-a alăturat şi Matei Corvin, guvernator al Ungariei şi Principe al Transilvaniei între 1441 - 1456, care a devenit ,,autorul primei încercări practice de a transforma Europa într-o federaţie”. Tot aici, poate fi menționat proiectul lui Albericus Gentilis care propune în 1598 ,,un proiect de organizare a statelor pe baze juridice”, sau proiectul din 1625 al lui Hugo Grotius care preconiza o ,,asociaţie internaţională a principilor creştini”. Poate cele mai importante proiecte în acest